O minune trăită și văzută cu ochii mei
După mai bine de 14 ani de activitate la revista Suflet de femeie, acest mesaj îl scriu diferit, scriu de la clinica WPK (Wiener Privatklinik) din Viena. N-aș fi crezut să ajung să scriu și din această postură, dar trebuie să scriu și vreau să scriu.
Sunteți în inima mea și am văzut că și eu și familia mea suntem în inima voastră, de aceea transparența este binevenită. Vreau să știți cum suntem și să fiți încurajate prin ceea ce veți citi. Vreau să fie Numele lui Isus înălțat prin ceea ce voi scrie. Este o experiență de viață pe care nu mi-aș fi imaginat să o trăiesc, iar această experiență împletește tristețea cu bucuria; în ea se regăsesc deopotrivă suferința și biruința.
Azi a fost 14 februarie, și noi am sărbătorit-o la spital, dar mulțumitori lui Dumnezeu pentru faptul că suntem împreună. E târziu, soțul meu, pacient al clinicii WPK din Viena, doarme după ce azi a suferit o operație, iar mâine va avea a doua ședință de imunoterapie și chimioterapie pentru diagnosticul limfom, grad avansat.
Suntem aici la Viena de peste o lună, după un an de investigații și biopsii făcute în România și în Germania, fără a se ajunge la niciun diagnostic, iar boala a progresat, deși au fost și perioade scurte de regresie. Deși au fost multe rugăciuni înălțate, în urma cărora am primit multe mesaje profetice de încurajare că va fi bine, că soțul meu se va însănătoși.
Rodica și Puiu Baciu
La începutul acestui an, starea de sănătate a soțului meu, pastorul Matei Baciu, s-a agravat foarte mult: tuse enormă, până la 15 ore pe zi în unele zile, o tuse productivă care-l forța să expectoreze zilnic cantități mari de spută, avea picioarele umflate, obosea, nu putea să doarmă din cauza tusei. Au fost chiar 60 de nopți consecutive în care dormea doar 2-3 ore, iar acelea stând pe pat cu capul rezemat de spătarul unui scaun. În ultima fază avea grave tulburări de vedere, simțea o stare ca de „om otrăvit” – acestea erau cuvintele lui. Starea era extrem de apăsătoare și insuportabilă pentru el; nu mai putea să mănânce din cauza grețurilor și avea o stare de agitație continuă. În aceste condiții, am decis să ne deplasăm la Viena la Clinica WPK.
Înainte să ajungem la clinica WPK, ne-am cazat la hotel și acolo am avut o experiență deosebită: în prima noapte, spre surprinderea mea, soțul meu a avut un somn foarte liniștit. Mă uitam la el cum doarme și mi se părea că văd o minune, el care nu mai dormise de foarte multe nopți. Mă rugam să doarmă în continuare, dar și mulțumeam Domnului. În acea rugăciune, am simțit o prezență a Duhului Sfânt în cameră și am simțit cu adevărat că Domnul Isus era acolo și a pus mâna lui pe fruntea mea în timp ce mă rugam.
Acesta s-a întâmplat după ce aproape tot drumul de la Târgu Mureș la Viena m-am rugat în gândul meu și am cerut ajutorul Domnului. Am fost instiințată de fratele meu Sorin Boantă și de alții care se rugau pentru noi că urmează să trecem printr-o vale cu multe pietre și era foarte greu de trecut și că urma să trec printr-o mare întristare, respectiv încercare. Acum mă uit în urmă și pot să notez o lecție importantă pentru vremurile grele: cea mai importantă acțiune e rugăciunea. În general, ne uităm la situațiile grele cu ochii firești și căutăm soluții omenești, da, trebuie să facem aceste lucruri, dar cel mai mult timp, când suntem în criză, trebuie să fie alocat rugăciunii, oricum e atât de mult timp în care nu putem face nimic, și atunci e cel mai important să vorbim cu Dumnezeu, adică să îi spunem despre situație, dar să și ascultăm ce ne spune El.
Noaptea aceea de la hotel a fost odihnitoare și soțul meu s-a trezit spunându-mi: „Rodica, minune, minune, nu am mai dormit așa de bine de peste un an, și în plus, m-am trezit auzind o voce care a zis: «Vezi ce mare este puterea rugăciunii?»” Astfel, am fost încurajată și mă așteptam ca peste noapte soțul meu să se vindece și să putem trăi minunea lui Dumnezeu, însă nu a fost așa; a doua noapte s-a simțit rău de tot și ne-am internat de urgență, mai devreme decât era programarea, pentru că starea lui era critică.
Nu mai înțelegeam nimic, până atunci eram sigură că se va produce o minune și vom experimenta pe neașteptate o vindecare miraculoasă, însă adevărul era că noi nici nu știam ce boală are și nici medicilor nu le era ușor să încadreze boala, deoarece totul se manifesta atipic.
Un an de zile ne-am concentrat pe găsirea unei soluții medicale, s-au făcut șase biopsii, două în România și trei în Germania, dar toate au ieșit negative. Au fost luate în calcul multe diagnostice cum ar fi cancerul pulmonar, sarcoidoza, granulomatoza Wegener, prostatita, nocardia, long term Covid pneumopatie, pneumonie, pneumonie interstițială, pneumonie în organizare, infecție cu toxoplasma, inflamație pe bază de deficit de Omega 3, infecție cu virus sau bacterie din Africa; iar pentru toate aceste presupuse diagnostice s-au administrat și tratamente, dar unele dintre aceste tratamente au făcut mai mult rău decât bine, astfel încât boala nemiloasă avansa și starea soțului meu mergea din rău în mai rău.
După cele două nopți petrecute la hotel am ajuns la Viena la Clinica WPK la un profesor specializat în chirurgie toracică, foarte renumit pe plan internațional, W. Klepetko, care ne-a mai văzut și în luna octombrie. Profesorul ne-a certat de ce nu am venit mai repede să facem investigația numită toracoscopie propusă de dânsul în luna octombrie 2023 pentru stabilirea diagnosticului, crezând că e un cancer pulmonar, de aceea avea nevoie de țesut pulmonar ca să facă examen histopatologic; însă cu câteva luni înainte, starea soțului meu nu era așa de gravă și încrederea lui a fost să nu facă această toracoscopie pentru că ar fi fost mari riscuri. Vă mărturisesc că această revelație a lui a venit de la Domnul, căci dacă s-ar fi făcut ar fi comportat un risc enorm, adică ar fi putut să facă stop cardio-respirator în timpul investigației, acest risc s-a confirmat ulterior de către echipa medicală.
Acum, reveniți la aceeași clinică și cu o stare mult mai gravă, am fost internați, eu ca însoțitor, dar cu mari reticențe din partea profesorului că ar mai putea face ceva, deoarece boala (a cărei nume nu-l știa încă nimeni) a avansat foarte mult.
S-au făcut investigații radiologice și a rezultat o afectare a plămânului stâng peste 50%, cu extensia tumorii în plămânul drept și cu o mulțime de ganglioni limfatici măriți (inflamați) în mediastin și abdomen, plus splina mărită. În aceeași zi profesorul, îndemnat de șeful clinicii, profesorul Zielinski, a decis să facă o biopsie simplă prin puncționarea plămânului drept, care era mai puțin afectat, sub ghidaj CT (Computer Tomograf); a ales această variantă pentru că starea soțului meu era atât de gravă încât nu ar mai fi putut suporta o toracoscopie, această puncție numită FNB (Fine Needle Biopsy) era singura soluție de diagnosticare. Oxigenarea era sub 85% fără aport suplimentar de oxigen, analizele de sânge îl încadrau la anemie, iar proteina C reactivă era 220 (valorile normale sunt sub 0,5%), ceea ce indica o infecție sau inflamație deosebit de gravă în organism, acesta este și motivul pentru care soțul meu se simțea „ca otrăvit”.
Cu ocazia intervenției prin care a fost puncționat plămânul drept sub ghidaj CT, în cadrul căreia aproape pe viu s-a luat țesut pulmonar prin puncție pentru examen histopatologic, s-a instalat și un dren în plămânul stâng care acumulase mult lichid; s-au extras pe loc 2 litri de lichid, după care în zilele următoare s-au mai evacuat din plămânul stâng încă 2 litri de lichid tumoral, în total patru litri. Intervenția chirurgicală a fost extrem de dureroasă din cauza faptului că anestezicul local n-a avut suficient efect asupra zonei de lucru. Durerile pacientului (care era soțul meu!) erau atât de mari încât strigătele le auzeam din hol. La un moment dat, în timpul intervenției chirurgicale, a vomitat o cantitate mare de sânge… După ce ne-am întors în salon, starea soțului meu se agrava, în ciuda faptului că primise sânge și perfuzii pentru hidratare.
La o zi după această investigație, care a fost și ea riscantă în sine, în special pentru că se puteau produce hemoragii, profesorul m-a anunțat că nu mai este nicio soluție pentru tratarea soțului meu, că boala avansase așa de mult și nici nu era cunoscută, că toate funcțiile vitale erau afectate și că puteam să ne așteptăm la deces; a anunțat și alte asistente cunoscute de mine, românce din clinică, să mă consoleze în această situație.
În această situație deosebit de gravă, se întâmpla în zilele de 14 și 15 ianuarie 2024, dar eu mi-am pus toată încrederea în Domnul, mi-am amintit de promisiunile pe care le-am avut ca familie despre vindecarea lui Puiu, prin mai mulți oameni cu daruri profetice și am insistat să îmi ancorez mintea și inima în acele mesaje profetice.
În acele zile ne rugam mereu cu soțul meu în salon și cu cei care ne vizitau. Chiar în timpul puncției, Dumnezeu a trimis la spital o soră din Viena pe nume Nana Cîrceie, originară din Dej, să se roage cu mine. Plângeam amândouă pe hol în timp ce auzeam urletele disperate ale soțului meu din timpul intervenției; era ceva înfiorător.
Mi-am amintit tot timpul că „mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” și m-am încurajat singură cu Cuvântul lui Dumnezeu. Subliniez aici că este de mare folos să cunoaștem Cuvântul și să-l rostim în vreme de încercare.
În acele momente, am cunoscut pe Alina C., Ramona M. și pe Radu Daniel P., care făceau parte din echipa medicală a clinicii. Toți erau din România și au aflat de noi de la prieteni comuni. Am simțit cum „îngerii lui Dumnezeu tăbărăsc în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie”. Cu adevărat, acești specialiști ne-au fost de mare ajutor până la externare.
Noaptea de 16 spre 17 ianuarie a fost mai mult decât un coșmar; Puiu era la un pas de moarte, dar eu nu acceptam acest lucru. Era agitat, avea tulburări de vedere – se schimbau culorile în timp ce se uita la ceva, avea greață, tuse; toate acestea îi luau respirația, oricum respira doar cu aport de oxigen
Am chemat medicul de gardă, o doamnă medic-profesor, și am avut o discuție cu dânsa, pe care nu o voi uita niciodată. A venit și, cam de la ușa salonului, s-a uitat la soțul meu și mi-a spus că așa sunt bolnavii cu cancer în ultima fază și că nu se mai poate face nimic. M-a întrebat dacă am văzut rezultatele CT-ului. Am rugat-o să-i facă o transfuzie de sânge – totul era pe cheltuiala noastră – și dânsa mi-a spus că nimeni nu consumă sângele pentru bolnavi în această stare, care oricum nu mai au nicio șansă. Am spus cu mare respect că noi credem că Dumnezeu poate să facă o minune, că poate să-l salveze pe soțul meu, dar dânsa mi-a spus că astfel de minuni nu prea se întâmplă și că în experiența dânsei de 40 de ani nu au fost prea multe astfel de minuni, deci să nu îmi fac speranțe. Eu am repetat că mă voi ruga și cred că Dumnezeu poate face o minune și că aștept această minune, dar o rog și pe dânsa să facă ceea ce știe, însă doamna doctor nu a făcut nimic în plus.
Tot în acea seară ne-au vizitat frați pastori din Viena, Ionel Vlas și Gusti Barna, împreună cu alți doi frați profeți Nicu Ani si Iovuta Vasile și s-au rugat cu noi, l-au uns cu untdelemn în Numele Domnului pe soțul meu și ne-au încurajat.
În salon era o temperatură ca și afară, pentru că țineam mereu geamul deschis, deoarece doar așa putea soțul meu să reziste. Țineam geamurile salonului larg deschise, apoi le închideam puțin; chiar și frații care ne-au vizitat au stat îmbrăcați cum au venit de afară și m-au întrebat pe mine cum rezist în așa frig. Le răspundeam că așa stăm de la internare, deschidem mereu geamul pentru că îl ajută mult pe soțul meu.
Am rămas singuri în salon și ne rugam și citeam Psalmul 118 și proclamam „vei trăi și nu vei muri, și vei povesti lucrările Domnului”. Proclamam Cuvantul , întoarsă pe burtă pe pardoseaua salonului, pe o pernă, mă rugam în continuu, oprindu-mă să îl incurajez pe Puiu să reziste că Domnul va face ceva. Îmi spunea mereu că îi este rău, că nu mai poate: „mă lupt, dar nu mai pot, nu mai rezist”. Era o luptă spirituală cum nu am mai simțit vreodată, mă rugam și alungam solul morții, proclamam viață. În mintea mea apăreau de nicăieri gânduri să renunț, să accept că nu se mai poate face nimic, că poate nu am înțeles noi bine planul Domnului, că au avut dreptate medicii când au spus că nu se mai poate face nimic. Însă frații care ne-au vizitat au avut un cuvânt profetic și mi-au zis că nu trebuie sa accept acuzații din trecut, ci să mă încred în Dumnezeu, că El este in control.
O parte din copii noștri, Mirel și Eusebiu cu soția lui Renata, porniseră spre Viena, și au simțit că ceva rău se întampla și au călătorit toată noaptea, cu mare stres. Înainte cu trei ore să ajungă, i-am spus soțului meu că vin copii, și asta i-a dat o mare bucurie. Am văzut cum se lupta cu el să reziste să îi vadă. M-am rugam și neîncetat, deși mi-au apărut niște dureri mari de burtă, îmi era rău și mie de la stres, am conștientizat atunci realitatea cuvintelor „cei doi vor fi unul” , deoarece durerea soțului meu și starea de greață a venit și la mine.
Mă rugam și ziceam așa Domnului: „te rog lungeste-i firul vietii, nu vreau să moară, Tu esti Dumnezeu și faci tot ce vrei, dar te rog dă-i viață. Tu poti să-ți schimbi planul, dacă a greșit, iartă-l, știu că nu e perfect, dar pentru mine este darul Tău, și te rog, nu mi-l lua”. Nu puteam să mă rog „Doamne, facă-se voia Ta”, nu puteam. Încercam să Îl conving pe Domnul că El poate să îl vindece și că puteam să facem orice reforma în dreptul nostru și al familiei, dar să nu îl ia pe Puiu de lângă noi.
În timp ce mă rugam era o băălie spirituală atât de intensă, încât nu pot să descriu. Îmi veneau în față imagini cu mine si copii nostri îmbrăcați în negru, auzeam voci care spuneau în gândul meu : sâmbătă va fi înmormantarea, cum vă veți organiza?”. La toate acestea am ales cu toată puterea ce o aveam să spun „NU, în Numele Lui Isus, nu, finalul nu va fi așa, și proclamam VIAȚA.
Ne-am rugat și la telefon cu familia pastorului Ilie Popa din Suceava, apoi ei au continuat să se roage până dimineața acasă.
Biserica „Emanuel” din Târgu Mureș, păstorită de soțul meu, era în perioada celor 21 de zile de post și rugăciune, iar pastorul lor și soțul meu – Matei Baciu era principala cauză de mijlocire a credincioșilor care se adunau acolo seară de seară și se rugau stăruitor. Știam că și în seara zilei de 16 ianuarie s-au rugat, iar alături de ei mijloceau frați și surori, colegi, prieteni din toată România, Germania, din Biserica „Poarta Cerului”, din bisericile din Viena și din multe alte orașe.
Mulți s-au rugat alături de noi în toată această perioadă; sute de biserici și zeci și zeci de mii de oameni. Am primit mii de mesaje; unele le-am citit doar după câteva săptămâni, așa de multe erau, și în acele ore și zile grele am ales să mă rog în loc să răspund la mesaje, dar am simțit cum armata sfinților se luptă alături de noi. Cu această ocazie, mulțumesc Domnului pentru toți frații și surorile din România sau diaspora care s-au rugat pentru cauza soțului meu. Nu au fost doar români cei care s-au rugat, ci și frați de alte naționalități. Pentru acest suport enorm al rugăciunii pe care l-am primit din partea miilor de frați vreau să le mulțumesc în Numele Domnului, și Domnul să răsplătească implicarea fiecăruia; și „dumnezeiasca Lui putere să vă dăruiască tot ceea ce privește viața și evlavia” (2 Petru 1:3).
Am citit în acele zile multe texte din Scriptură care vorbesc de minuni și vindecări și am pus Cuvântul care este viu și lucrător peste viețile noastre. Le-am luat personal, chiar dacă mi-au venit gânduri de acuzare că nu suntem destul de buni ca Dumnezeu să ne asculte, dar am repetat mereu că așteptăm izbăvire din cauza jertfei Domnului Isus, nu datorită meritelor noastre.
Prețuiesc textul din Isaia 53, unde scrie: „El rănile și suferințele noastre le-a luat asupra Lui” și m-am bucurat că am putut să afirm că este valabil și pentru noi.
I-am spus Domnului că dacă toată viața va trebui să am grijă de soțul meu, care posibil să rămână cu sechele după această boală, sunt fericită, pentru că am un soț deosebit, care m-a iubit și a contribuit enorm la fericirea și dezvoltarea mea, cu care am făcut cea mai bună echipă în toate activitățile. El chiar este darul lui Dumnezeu pentru mine și este un tată de neînlocuit pentru copiii mei și bunicul drag al nepoților mei. I-am cerut lui Dumnezeu viață și El mi-a răspuns, s-a îndurat de mine.
S-a făcut dimineață pe 16 ianuarie și au ajuns și băieții noștri- Mirel, Eusebiu- în salon. Puiu s-a luminat la față când i-a văzut și, adunându-și ultimele puteri, le-a spus că eu m-am rugat toată noaptea, că ne-am luptat cu solul morții… Am continuat să ne rugăm cu copiii. Spre dimineață, Puiu a adormit și noi ne-am bucurat văzând că somnul este bun și că astfel își va reface puțin puterile.
Au urmat alte zile grele, dar aceasta a fost una din nopțile pe care nu o voi uita niciodată, o noapte a bătăliei, dar și a biruinței, o noapte în care am văzut că rugăciunea în unitate este ascultată. Am înțeles mai bine atunci care este ordinea priorităților și care sunt lucrurile care contează cu adevărat în viață. Adesea suntem stresați sau nemulțumiți de lucruri care nu contează; dacă nu le avem, chiar nu se întâmplă nimic. Doar capacitatea noastră de adaptare este atât de redusă încât nu vrem decât mai mult confort și nicidecum mai puțin. În momente și clipe ca cele trăite de mine și descrise mai sus se înțelege că a avea pe cei dragi lângă tine, sănătoși, este un dar foarte mare de la Dumnezeu. Sufletele noastre – soți, soții, părinți, copii – sunt atât de strâns legate încât despărțirea timpurie aduce o suferință de neimaginat. Cei dragi trebuie acceptați necondiționat, așa cum sunt ei, pentru că fără ei viața noastră ar fi extraordinar de grea, de neimaginat de tristă.
Au urmat alte zile de bătălii intense pentru menținerea funcțiilor vitale și pentru stabilirea unui diagnostic. Voi povesti cu altă ocazie despre acestea, dar sper că ați înțeles gravitatea situației și minunea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru ca soțul meu să rămână în viață.
În zilele următoare, am primit întăriri; pe lângă băieții noștri, au ajuns la Viena și fiica noastră Natalia cu ginerele Szabi și cu nepotul Mateo. Nu vă pot spune cât de trist a fost nepotul Mateo, de doar 4 anișori, când a văzut suferința bunicului său; a făcut febră din cauza stresului. Dar a venit cu o credință biblică, o credință de copil care este un exemplu pentru noi. Mateo a adus o bomboană să o ofere bunicului ca să o mănânce când se va face bine; deci pentru un copilaș de patru ani era o singură prognoză: vindecarea.
A urmat o mobilizare generală în cadrul familiei extinse. Tatăl meu, Iacob Boantă, în vârstă de 80 de ani, împreună cu ceilalți membri ai familiei Boantă, frații mei Iacob, Sorin și Claudiu, cumnatele Cornelia și Eszter, și nepoții Doru și Mariuca, Luca și Marc, au venit în vizită la spital pentru a se ruga cu noi și a ne aduce încurajare. Mama soțului meu, în vârstă de 84 de ani, Maria Baciu, împreună cu frații și surorile lui Puiu – Gelu, Ani, Cristi, Cornel, Persida și Ovidiu, Lidia, Petrică, și Dori – au venit și ei să ne sprijine în lupta pe care o duceam. Prieteni apropiați – Beni Neagu din Sighișoara, Nicu Iurian de la Sălicea, și pastorul Neluțu Aron din Câmpia Turzii, au făcut drumul până la Viena ca să se roage cu noi, să facă ungerea cu untdelemn, să luăm împreună Cina Domnului și să așteptăm minunea vindecării. Cuscrii Liviu și Adriana Rus au fost și ei în Viena în acele zile ca să ne încurajeze și să ne ajute cu ce avem nevoie. Pastorul Nelu Brie din Sibiu, rector al ITP București, și pastorul Florin Mitric ne-au adus mângâiere și încurajare. Din Viena, a primit un sprijin deosebit din partea familiei Bujdei, Gabi și Ghiță; aceștia veneau mereu în vizită la noi cu gândul de a ne încuraja și de a ajuta în mod practic, la fel și Monica și Vasile Sârb și sora Bontaș Maria.
Acum soțul meu are un diagnostic – limfom cu celule B. Imediat ce a făcut prima ședință de imuno- și chimioterapie, deja starea lui s-a schimbat: nu mai tușea, respira fără mască de oxigen, avea o saturație de 97, tensiunea arterială normală, putea să doarmă, iar după câteva zile a făcut plimbări de până la 3 km distanță împreună cu mine.
În ceea ce privește analizele de sânge – hemoleucograma – au ieșit ca la oamenii sănătoși, iar proteina C reactivă a ajuns la 15 față de 220 cât era la internare, iar valorile normale sunt sub 5%. Această evoluție este dovada științifică a minunii care s-a produs.
Această evoluție era imposibilă în ochii oamenilor, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. Aș vrea să rețineți că vindecările sunt prezente pe fiecare pagină a Bibliei, dar mai ales în Noul Testament. Există o autoritate pe care cei ce cred în Domnul Isus trebuie să o acceseze.
Am vrut să vă comunic că ați contribuit prin post și rugăciune la o mare biruință. Am vrut să știți că noi am înțeles că minunile sunt disponibile și pentru generația noastră. Capitolele 8-12 din Evanghelia după Matei nu sunt istorie; că ISUS se atinge și azi de oameni. Am vrut să știți că de aici înainte eu și soțul meu Matei (Puiu) vom propovădui o EVANGHELIE COMPLETĂ, așa cum a poruncit Domnul Isus. Iată despre ce vorbesc:
„Isus străbătea toată Galileea, învățând pe norod în sinagogi, propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind orice boală și orice neputință care erau în norod. I s-a dus vestea în toată Siria; și aduceau la El pe toți cei ce sufereau de felurite boli și chinuri: pe cei îndrăciți, pe cei lunatici și pe cei slăbănogi, și El îi vindeca”. (Matei 4:23-25)
Aceasta nu este doar istorie, noi avem același mandat:
„Iată semnele care vor însoți pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, își vor pune mâinile peste bolnavi, și bolnavii se vor însănătoși.” (Marcu 16:17-18)
Observăm deci că avem toată autoritatea pe baza Cuvântului să ne luptăm în Numele lui Isus cu boli și situații fără soluție, acestea sunt specialitatea Lui. Citiți Evanghelia după Matei și veți vedea acolo în capitolele 8-12 că sunt nenumărate vindecări acolo, oare de ce? Pentru mine, mai ales după ce am trecut prin experiența din ultimele săptămâni, când soțul meu a fost readus efectiv la viață, am înțeles că există o PUTERE DUMNEZEIASCĂ ce PRODUCE VINDECARE și MINUNI, dar ea trebuie accesată. Am discutat și cu soțul meu despre o nouă înțelegere a planului lui Dumnezeu: O EVANGHELIE COMPLETĂ – însoțită de semne și minuni. Noi slujim pe Dumnezeul Minunat, pe Dumnezeul Minunilor!
Îi mulțumim încă o dată Dumnezeului nostru pentru biruința dată până aici și pentru planul Său de vindecare pe care îl va duce la capăt! Dragilor, vă salutăm cu acest verset binecuvântat, luați-l și pentru voi: „Domnul va sfârși ce a început pentru mine. Doamne, bunătatea Ta ține în veci!” (Psalmul 138:8)
