„A te închina înseamnă a trăi Realitatea, a atinge Viața. Înseamnă a-L cunoaște, simți, experimenta pe Hristos Cel înviat din morți, în mijlocul comunității reunite.” ‒ Richard J. Foster
Ca cei mai mulți tineri, am intrat în slujire la o vârstă fragedă și nu am înțeles în totalitate ce presupune închinarea, iar, ca să fiu sinceră, nici în momentul de față nu înțeleg pe deplin complexitatea acestui har desăvârșit, acela de a sluji și de a-ți dărui viața, cu toate componentele ei, Celui ce a inițiat închinarea. Impactul relațiilor mele frânte din copilărie, în mod special cele din familia lărgită, a fost transferat în mod involuntar în relația mea cu Dumnezeu. Să nu înțelegeți greșit, nu scriu aceste rânduri cu intenția de a blama familia sau de a căuta un țap ispășitor, însă nu pot mușamaliza modul în care relațiile mele frânte din primii ani de viață au afectat percepția mea despre Dumnezeu și despre închinare. Dacă ar fi să aleg un cuvânt care a caracterizat relația mea cu Dumnezeu în primii ani de credință, cel mai potrivit ar fi „teamă”. Teama că aș putea să-L dezamăgesc sau chiar să-L supăr pe Dumnezeu mi-a dat adrenalina de care aveam nevoie pentru a merge înainte chiar și atunci când inima mea se împotrivea și spunea „Nu”. Când închinarea nu mai este motivată de teamă și vinovăție, ci dintr-o dragoste autentică exprimată prin viața de zi cu zi, sufletul este regenerat și împrospătat.
Scriptura abundă în exemple care dovedesc eforturile constante ale lui Dumnezeu de a iniția și restaura relația cu copiii Săi. Închinarea, în sensul cel mai larg, este răspunsul omului la invitația divină. În agitația și luptele vieții, mulți dintre noi am uitat rostul pentru care am fost creați. La început, când Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva, i-a creat pentru plăcerea Sa; privindu-le chipul, Dumnezeu citea pe fețele lor reflexia slavei Sale. Unicul lor rost era acela de a I se închina și de a avea părtășie cu Dumnezeu. Când Dumnezeu S-a retras o clipă, Satana a semănat sămânța otrăvitoare în inima Evei, apoi a lui Adam, și pe dată părtășia și comuniunea cu Dumnezeu au fost rupte.
Iulia Blaga
Când vorbim despre închinare, cei mai mulți dintre noi am ajuns să limităm închinarea la un singur act: muzica. Componentele închinării sunt multe și nu au toate de-a face neapărat cu cântatul. Închinarea este un fenomen complex și nu poate fi limitat sub nicio formă doar la muzică. De altfel, închinarea nu este sinonimă cu muzica. Muzica este doar un segment al închinării. Pentru cei mai mulți creștini, închinarea se rezumă doar la laudă. Componentele închinării, precum: rugăciunea, dărnicia, învățătura, ascultarea de glasul Domnului, sunt aproape trecute cu vederea. Din punctul meu de vedere, cea mai înaltă formă de închinare este ascultarea de Dumnezeu.
Termenii care definesc cel mai bine cuvântul „închinare” sunt următorii: „a se pleca”, „a se înclina”, „a sluji”. Acești termeni sunt cuprinși într-un singur pasaj rostit chiar de Domnul Isus: „Pleacă, Satano! i-a răspuns Isus. Căci este scris: Domnului Dumnezeului tău să te închini și numai Lui să-I slujești.” (Matei 4:10)
Într-o exprimare mai modernă, printre altele, închinarea înseamnă adorare și acțiune. Procesul acesta de „adorare-acțiune” ar trebui să aibă loc în fiecare clipă a vieții, nu doar câteva ore în cadrul programelor religioase. De cele mai multe ori, devenim foarte tehnici, întocmim liste și proiecte multiple, ne zbatem să-i mulțumim pe cei din jur sau poate chiar pe noi înșine, iar în acest mod, închinarea devine o frustrare, deoarece obiectul ei nu este Hristos, ci mai degrabă o listă pe care o bifăm pentru a ne anestezia conștiința. Când privim relația cu Dumnezeu ca pe o corvoadă, ca pe un sacrificiu, atunci sfârșim prin a ne închina nouă înșine. În schimb, atunci când slujim, jertfim, dăruim tot ce avem noi mai bun pentru Tatăl nostru și păstrăm lucrurile acestea în inima noastră fără a aștepta o recompensă sau fără a le trâmbița, sufletul nostru se înviorează. Chiar în momentul acesta, în timp ce citești aceste rânduri, mii de îngeri și arhangheli Îi aduc laudă Celui ce este vrednic să primească închinarea. Chiar crezi că Dumnezeu va cerși sau va implora închinarea ta? Atunci când Îl iubim cu adevărat pe Hristos, închinarea noastră este o manifestare a dragostei.
Până când Dumnezeu nu ne atinge duhul și nu ne eliberează de eul nostru, noi nu putem pătrunde pe tărâmul închinării. Când duhul nostru va fi atins de Duhul Său, atunci vom putea gusta din frumusețea autentică a închinării, pentru că realitatea centrală a închinării este întemeiată în „duh și adevăr”. Însuși Domnul Isus pune într-o singură frază cuvintele închinării: „Dumnezeu este Duh; și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și adevăr.” (Ioan 4:24) Închinarea adevărată presupune o legătură directă între om și Dumnezeu.
Orice lucrare am face, dacă nu vine din închinare față de Dumnezeu, este o lucrare idolatră. Orice lucrare de slujire înfăptuită trebuie să izvorască din închinare. Închinarea ar trebui să ne domine viața, nu muzica. Ea este motivul complex și deplin al existenței umane. Închinarea este motivul pentru care ne naștem, motivul pentru care trăim și motivul pentru care vom învia. Noi existăm ca să ne închinăm lui Dumnezeu, nu ca să slujim sau să facem muzică. Ordinea corectă este aceasta: închinare, apoi slujire. Slujirea nu este decât o prelungire a închinării.
Închinarea începe întotdeauna cu experiența personală. Avem biserici mari, membri mulți și foarte puțini închinători. De ce se întâmplă lucrul acesta? Pentru că mulți nu au înțeles faptul că închinarea este un mod de viață și că ea trebuie să ocupe locul central în toate activitățile noastre zilnice. Când despărțim închinarea de celelalte aspecte ale vieții, ea devine un ritual, practicat în mod special duminica. O astfel de închinare este superficială și falsă.
Dacă privești de la distanță o floare naturală și una artificială, s-ar putea să nu vezi nicio diferență, dar dacă te apropii și le atingi, vei observa imediat care este cea naturală și care este cea confecționată din plastic. Închinarea artificială, care dă bine înaintea oamenilor, dar nu implică inima, mintea și voința celui ce o aduce, nu zidește, nu transformă și nu produce nicio schimbare. Doar atunci când fiecare membru în parte este implicat într-o relație zilnică cu Dumnezeu, închinarea în comun are semnificație. Dacă ne dorim din toată inima ca biserica să iasă din letargie, să se trezească din somnul ei și să intre în valul trezirii spirituale, trebuie să înțelegem că închinarea începe cu experiența personală. Închinarea începe de acasă, nu duminica la programele religioase.
Astăzi, Dumnezeu cheamă din nou biserica la închinare.
Închinare înaintea slujirii!
Iulia Blaga
