„Pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine. Carnea și inima pot să mi se prăpădească: fiindcă Dumnezeu va fi pururea stânca inimii mele și partea mea de moștenire.” (Psalmul 73:25-26)
Cântăm deseori cântări în care afirmăm că Domnul e îndeajuns, că dacă Îl avem pe El, nu mai avem nevoie de altceva. Și poate chiar conștientizăm că așa este. Dar uneori comportamentul nostru dovedește exact opusul. Poate uneori nu ne dăm seama că trăim o minciună. Iar înșelăciunea aceasta se dezvăluie când ne izbim de circumstanțe grele în viață și totul este pe dos. Ne-am dori ca problema să fie rezolvată și credem că abia atunci va fi bine. Abia atunci am putea să ne bucurăm cu adevărat de viață. Deci, de fapt, nu mereu ne găsim împlinirea în Isus Cristos.
Credem oare că Cuvântul lui Dumnezeu este îndeajuns, că are soluții suficiente și pentru viața noastră? Sau nu încercăm noi oare să căutăm soluții în altă parte? Poate alergăm la telefon să sunăm specialiști, alergăm la internet să găsim un sfat, o soluție. Când, de fapt, trebuie să ne concentrăm pe Dumnezeu, care le știe pe toate și cu adevărat are o soluție pentru orice circumstanță.
Poate spui: „Am nevoie de Dumnezeu, dar pe lângă El mai am nevoie și de prieteni, de familie, de relații bune cu membrii familiei mele, de sănătate, de un soț care mă iubește și mă acceptă, de o muncă bine plătită, de o casă…” și lista poate continua și în cele spirituale… Oare am nevoie obligatoriu de o comunitate de creștini în care să cresc spiritual, depind de rugăciunile împreună cu alți creștini? Depind de încurajările altora? Relația mea cu Domnul mai funcționează dacă îmi lipsesc aceste valori? Bineînțeles, sunt foarte importante și aceste aspecte spirituale.
Deci, crezi că dacă Îl ai pe Dumnezeu chiar Îți este îndeajuns?
Îmi vine în minte Pavel, cum în epistola către Galateni începe să-i mustre pentru felul în care s-au lăsat de la prima lor încredințare că sunt mântuiți prin credință și au început cu faptele Legii (Galateni 3).
Diana Cristea
Din acest exemplu vedem că au luat-o pe calea cu care erau obișnuiți, adică să țină Legea lui Moise. Așa și noi putem cădea în trăsături vechi. Sau, alteori, poate și noi, ca galatenii, o luăm pe o cale mai ușoară, pentru că nu e mereu ușor să ne punem deplina încredere în Domnul. Vrem și cu Domnul, dar nici nu vrem să lăsăm nevoile lumești neaprovizionate. Ne este frică să ne lăsăm în totalitate în mâna Domnului și să depindem doar de El.
Am experimentat perioade în viață în care exact așa am trăit. Conștientizam că am nevoie de Dumnezeu, dar mai aveam nevoie de câteva lucruri în plus. Încă și acum am perioade în care mă testez dacă motivația mea de a alerga la oameni sau la lucruri materiale este dintr-o nevoie subtilă, o nevoie de acel plus, pe lângă Dumnezeu.
În relația autentică cu Domnul este adevărata împlinire și bucurie. Dacă avem privirea ațintită spre El, toate circumstanțele își pierd din importanță. Domnul este Acela care ne umple golul inimii noastre; El așa ne-a creat, cu nevoia de El.
„Mă bucur în Domnul și sufletul meu este plin de veselie în Dumnezeul meu, pentru că m-a îmbrăcat cu hainele mântuirii, m-a acoperit cu mantaua izbăvirii ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească și ca o mireasă împodobită cu sculele ei.” (Isaia 61:10)
