Povești de credință – Muzeul Prietenii Bibliei
Evrei 13:7a – „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu”
În luna noiembrie, unde am avut întâlnirea cu clasa de la Suceava și o întâlnire de femei la Gura Humorului, am profitat de ocazie pentru a poposi și la Voroneț, unde am vizitat Muzeul „Prietenii Bibliei”, deschis chiar în luna mai 2024. Aici am întâlnit familia Clipa: pe sora Teodora Clipa, cea care și-a pierdut soțul în perioada comunistă, fiind o familie prigonită din cauza credinței lor baptiste și pentru distribuirea Bibliei. Am întâlnit-o și pe Claudia Clipa, care a rămas orfană de tată de la vârsta de doi ani și pe Cornel Clipa, care este administratorul și ghidul muzeului „Prietenii Bibliei”.
Există mulți eroi ai credinței ale căror povești au rămas necunoscute. Ei, care și-au sacrificat viața pentru mântuirea altora, nu au dorit faimă sau recunoaștere. Astăzi, le onorăm sacrificiul prin Muzeul „Prietenii Bibliei”. Muzeul este locul unde păstrăm frânturi din aceste mărturii, care odinioară erau secrete ce îți amenințau viața, iar astăzi sunt povești expuse în vitrine, având scopul de a ne încuraja să-L mărturisim pe Hristos.
Scriitoare:
Naomi Clipa
Teodora și Ioan Clipa
De mică am fost înconjurată de povești despre perioada comunistă. Mi se spunea de curajul bunicului și de puterea cu care bunica Dora a crescut singură șapte copii. Mi se povestea despre dragostea bunicilor pentru Dumnezeu și credința lor neclintită. A trebuit să cresc până să aflu de ce a murit bunicul. Îmi amintesc și acum momentul, poza din articolul de ziar cu șapte copii și o mamă în jurul unui sicriu.
Bunica mea, Teodora, s-a căsătorit cu Ioan în 1965. Aveau împreună șapte copii: Cristina, Daniel, Pavel, Ligia, Corneliu, Florentin și Claudia. Pe lângă misiunea de a-i crește, Dora și Ioan au simțit că este datoria lor să împartă Biblii celor care nu dețineau niciun exemplar. „Era ilegal să le transporți, ca să nu citească lumea. Că aveai așa, o Biblie în casă, nu era problemă, dar nu aveai voie să transporți la alte persoane și în altă țară. De asemenea, nu aveai voie să mărturisești, de exemplu, într-un restaurant, că ești pocăit.”
Într-o iarnă, cei doi au hotărât să meargă împreună în Polonia, pentru a duce Noi Testamente în Cernăuți, unde opreau. Ei și-au legat cu sfoară șaptezeci de exemplare ale Noului Testament de corpurile lor, de la gât până la picioare, pe sub hainele groase. Au trecut vama cu noduri în gât, conștienți de pericolul ce îi aștepta dacă vreun ofițer i-ar fi controlat. Din fericire, au ajuns cu bine în Ucraina, unde și-au tăiat funiile unul altuia.
Fiind încântat de succesul călătoriei sale, Ioan a făcut o înțelegere cu un mecanic ce pleca din Suceava spre Polonia, prin Ucraina. Mecanicul, în schimbul unei sume de bani, ascundea un pachet de Biblii în locomotivă. În apropierea unui sat ucrainean, arunca pachetul pe geam într-un câmp, de unde era ridicat de un om. „Fratele trebuia să ne confirme că a primit pachetul și ne trimitea vorbă. Dacă nu ne trimitea, nu mai aveam siguranță în mecanic”, spunea Dora. Această colaborare a durat trei-patru ani.
Deși în anii comunismului existau restricții severe, Dora și Ioan au reușit să meargă într-o excursie de o noapte în Cernăuți, un oraș din Ucraina. „Noi nu am mai mers cu grupul. Am luat un taxi și am mers direct la fratele acela în sat, ca să îl întrebăm dacă el într-adevăr primește pachetul cu Biblii. Fratele ne-a dat o scrisoare pe care Ioan trebuia să o arate fraților din România cu care colabora.” În scrisoare, era menționat numărul de Biblii pe care el le primise, dar era și o cerere pentru a primi altele. „Scrisoarea asta am ascuns-o sub căptușeală și am prins-o cu boldul de buzunarul de la pardesiu, ca să nu mi-o găsească la vamă. După aceea, când am ajuns acasă, Ioan a luat scrisoarea, a pus-o în portofel și voia să o arate fraților cu care colabora el.”
Nu după mult timp, soțul Dorei, care era mecanic, a fost abordat de Securitate la serviciu. L-au luat, i-au pus întrebări și l-au perchiziționat. În portofel stătea hârtia ce le-a dat motiv celor de la Securitate să-l ancheteze. I-au cercetat și casa și au găsit în magazie trei geamantane pline cu Biblii. „Cum îi cu scrisoarea, cum îi cu scrisoarea? De unde o ai și cu cine colaborezi?”, își amintește Dora de întrebările ce nu i-au dat pace nici soțului ei, nici ei timp de trei luni. „Mergea astăzi, îl punea să scrie o declarație. A doua zi, îi dădea altă hârtie: «Hai, scrie!» Declarație, ce ai făcut, cu cine colaborezi, unde ai pus Bibliile. Timp de trei luni, în fiecare zi îi dădea altă declarație să scrie, pentru a le compara.”
Securitatea i-a promis că îl iartă dacă spune numele celor cu care colaborează. Desigur, pe lângă declarație, Ioan trebuia să devină informator. Să meargă în biserici, să vadă cum decurg slujbele și cine participă la ele, apoi să raporteze tot lor. Nu ar fi fost singurul. Bisericile neo-protestante erau pline de astfel de oameni, dar care, de obicei, raportau sub un nume fals. Abia după 2004, dosarele au fost deschise și s-au descoperit identitățile spionilor.
Dora își amintește de aceste trei luni ca fiind cele mai grele din viața ei. Era urmărită de peste tot, pârâtă de oameni pe care îi considera prieteni și în tot acest timp se îngrijea de cei șapte copilași, cu vârste între paisprezece și doi ani. „Pe Ioan, îl aducea Securitatea acasă la 12, la 1 noaptea și dimineața venea cu mașina după el. Când a venit el într-o seară, îmi spune: «Uite, mi-au propus astăzi să fiu omul lor, deoarece mă amenință cu închisoarea, deși nu există vreun articol de lege care să mă condamne» (articolul prin care putea fi pedepsit cu închisoare s-a dat mai târziu). A venit să îmi spună că i-au promis că îl vor ierta de închisoare dacă le spune cu cine colaborează. Eu i-am zis așa: «Chiar dacă mergi în închisoare și eu rămân cu copiii acasă, treaba asta nu vreau să o faci. Nu vreau să fii Iuda. Dumnezeu îmi va purta de grijă, chiar dacă tu mergi la închisoare.»”
După trei luni de anchetă și bătăi, Ioan a fost internat la spitalul de psihiatrie din Suceava. În noiembrie 1980, și-a luat viața – zic autoritățile – lăsând în urmă pe Dora și pe copii. Pe piatra de la mormântul său stau și astăzi cuvintele: „Fii sigur că pentru ceea ce trăiești, merită să și mori!” Totuși, chiar după moartea sa, cuvintele Dorei s-au împlinit. Dumnezeu le-a purtat de grijă.
Deși copiii erau marginalizați la școală pentru credința lor și pentru situația din familie, Dora s-a dedicat trup și suflet educației morale și spirituale a lor, imprimând adânc în inimile și sufletele copiilor ei nestematele rugăciunii și citirii Scripturii. Apoi, Dumnezeu li S-a arătat într-un alt mod. Richard Wurmbrand, care a petrecut paisprezece ani în închisoarea comunistă din cauza credinței, a publicat povestea Dorei în revista Vocea martirilor, pe care o citea și o familie de nemți din Germania. Reinhard și mama lui, Elise, au decis să le vină în ajutor. Periodic, le trimiteau ajutoare materiale și alimente. Fiecare copil primea, de asemenea, un cadou personal de ziua de naștere. Claudia, fata cea mai mică, își amintește și acum cu drag de o rochiță pe care a primit-o și de pixul cu mai multe culori cu care se lăuda la școală.
Bunica are acum șaptezeci și șapte de ani. Am întrebat-o de ce era așa de important să transporte Biblii. „Ca să cunoască oamenii pe Dumnezeu. Când citești Biblia, descoperi importanța și misiunea ce a avut-o Domnul Isus pe pământ, suferințele Lui, dar și cum oamenii au trăit înainte prin Lege, iar acum, după Domnul Isus, creștinii trăiesc prin har.”
Am mai întrebat-o dacă ar mai face acum ceea ce a făcut. „Da de ce să nu fac? Tot așa aș face.” Zâmbesc. Persecuția nu i-a oprit pe Dora și pe Ioan din a face ceea ce ei considerau că e misiunea lor. Mă întreb, în vremurile de libertate, ce mă oprește pe mine din a face la fel.
Muzeul „Prietenii Bibliei”
Familia mea a găsit modalitatea prin care pot răspândi Evanghelia într-un mic orășel din județul Suceava. Aici, credința este ținută strâns în inimile oamenilor, iar apărarea ei este o luptă care se duce chiar de pe vremea lui Ștefan cel Mare. În inima Bucovinei, în apropierea faimoasei Mănăstiri Voroneț, există acum un loc unde dragostea pentru Biblie a căpătat o nouă formă.
Din dorința de a păstra amintirea bunicului și de a onora sacrificiile făcute de alți frați în credință, s-a născut Muzeul „Prietenii Bibliei”. Acesta se deschide cu o capelă, construită după modelul bisericilor reformate, cu simplitate în design, o orgă cu tuburi și vitralii. Capela se poate folosi și pentru diverse evenimente, servicii religioase, expoziții, miniconcerte și altele. Tot aici, sunt expuse frânturi din istoria credinței, istoria mondială prin reforma protestantă și tipărirea Bibliei și istoria locală prin lupta pentru traducerea Bibliei într-un limbaj accesibil poporului. La etaj, în vitrine, se află obiecte ale oamenilor precum Richard Wurmbrand, Ioan Clipa, Nicolae Moldoveanu, alături de poveștile acestora. De asemenea, se pot admira instrumente vechi sau rare, reviste și cărți de cântări. După vizitare, bucuria se poate extinde și la cafeneaua familiei, Evergreen Café, unde vizitatorii se pot bucura pe lângă cafea, ceai și prăjituri, de cărți din biblioteca noastră și jocuri de masă.
Muzeul nostru este în continuă schimbare și mereu gata de a primi noi povești. Considerăm că aceste istorii au o valoare neprețuită și suntem entuziasmați ca acest locaș să fie mediul prin care cunoaștem mai multe experiențe ale persoanelor pasionate de Evanghelie, ca și noi. Ne puteți scrie pe adresa de mail muzeulprieteniibibliei@gmail.com sau contacta la telefon +40722220029 (Corneliu Clipa).
Pentru noi, călătoria Muzeului Bibliei a însemnat o mai mare realizare a responsabilității pe care o avem de a ne apăra credința, etica și morala creștină. Vă încurajăm, asemenea înaintașilor noștri, să trăiți credința cu pasiune și curaj.
Din partea familiei,
Naomi Clipa
