Când am aflat de Conferința „Suflet de femeie” de anul acesta, dorința mea a fost să particip. Anul trecut am avut parte de o experiență foarte frumoasă și acest lucru m-a făcut să îmi doresc să revin. Însă, nu după mult timp, m-am resemnat că nu voi putea participa.
Ca să înțelegeți mai bine de ce, vă voi spune câteva cuvinte despre familia noastră.
Sunt căsătorită cu Nelu și împreună suntem binecuvântați cu un băiețel de un an și aproape opt luni. Momentan locuim în București, departe de familiile și prietenii noștri apropiați. De aceea, fiind singuri și având un copil mic, tot ceea ce facem îl implică și pe el.
Alexandra Pencea
Conferința având loc la Târgu Mureș, ca să pot participa, ar fi trebuit să găsim o soluție pentru copilașul nostru. Să mergem toți trei la Târgu Mureș ar fi fost mult prea solicitant (fiind un drum de douăsprezece ore dus-întors). Să îl fi lăsat pe băiețel cu soțul și să fi condus singură atâtea ore ar fi fost prea greu pentru mine. Călătoria cu trenul ar fi luat de două ori mai mult decât cea cu mașina. Să găsim o dădacă în București nu ar fi fost realizabil.
Toate aceste idei mi-au trecut prin minte în câteva secunde, iar concluzia logică a fost că, de data aceasta, cel mai înțelept și responsabil pentru familia noastră era să nu merg la conferință.
Dar apoi Diana m-a contactat cu o rugăminte. M-a întrebat dacă nu aș fi dispusă să mă implic în susținerea unuia dintre atelierele organizate. Primul meu gând a fost: „Oare este acesta un semn că Dumnezeu vrea să merg totuși la Târgu Mureș? Oare El vrea ca să fiu mai creativă și mai insistentă în a găsi o soluție pentru îngrijirea fiului nostru?” Cu aceste întrebări în minte, i-am spus Dianei despre situația noastră aparte, dar că mă voi ruga și voi încerca să văd dacă totuși nu reușesc să rezolv problema unei bone.
Gândul meu imediat următor a fost o rugăciune: „Doamne, Te rog ca, dacă este voia Ta să particip la conferință, să deschizi Tu ușile necesare!” Și apoi am început să caut soluții.
Știam că fratele meu are programată o vizită la București cu o săptămână înainte de conferință și m-am gândit să îl întreb dacă nu ar putea să o amâne, pentru a o aduce pe mama cu el. Ideea era ca ea să rămână acasă cu băiețelul cât timp eu cu Nelu vom fi plecați la Târgu Mureș. Însă aici apărea o altă problemă. Mami este o femeie foarte ocupată, cu multe întâlniri și evenimente în program. Deci nu știam dacă ea va fi liberă să vină cu fratele meu la București.
Așadar, aveam două variante incerte, care trebuiau să primească un răspuns afirmativ, astfel încât eu să ajung la Târgu Mureș: fratele meu să poată amâna călătoria la București și mama să aibă programul liber pentru a veni cu el. Aceste două lucruri le-am cerut de la Dumnezeu.
I-am contactat pe amândoi rugându-i să vadă în ce măsură mă pot ajuta și apoi le-am așteptat răspunsul. Între timp, mintea mea deja gândea o temă pe care să o abordez la atelier, eram tot mai încântată de posibilitatea de a ajunge la conferință și, cumva, simțeam că Dumnezeu va răspunde pozitiv rugăciunii mele. În același timp, însă, mi-am tot spus că, indiferent ce va fi, voi accepta decizia Lui.
Prima care mi-a răspuns a fost mami. Programul ei era liber, deci putea să vină la București. Încântarea din inimă îmi creștea de la o clipă la alta. Însă nu a trecut mult și fratele meu mi-a zis că, oricât și-ar fi dorit, nu va putea amâna vizita la București. Și acesta a fost finalul planurilor mele.
Nu am plâns pentru că Dumnezeu a răspuns negativ rugăciunii mele, dar trebuie să recunosc că în interior am suferit. Mi-am dorit foarte mult ca lucrurile să se alinieze și să pot să mă bucur împreună cu surorile mele în Hristos. Primul instinct a fost să mă întreb dacă totuși nu există o altă variantă, dar m-am oprit repede. Mi-am dat seama că am tendința de a trece peste ceea ce vorbisem cu Dumnezeu. El, dacă ar fi fost voia Lui, ar fi lucrat în așa fel încât să pot merge, dar a ales să zică: „Nu”. De ce? Nu știu. Dar în momentul în care am înțeles greșeala în care eram tentată să cad, am făcut un pas în spate și am spus: „Doamne, chiar dacă nu înțeleg, aleg să accept răspunsul Tău.”
Nici acum nu știu sigur de ce Dumnezeu a ales să îmi răspundă așa. Poate a vrut să îmi testeze reacția și atitudinea ca urmare a refuzului Său. Dar ce știu este că cel puțin un lucru frumos a ieșit din toată această experiență. Am învățat să aplic mulțumirea și acceptarea planului Său chiar și atunci când nu corespunde cu dorința mea. Și un alt lucru bun este că Domnul mi-a dat posibilitatea să vă scriu acum despre lecția pe care am primit-o.
Încurajarea mea pentru voi este să rămâneți ancorate în Hristos chiar și atunci când spune „Nu”. Planurile Lui sunt mai bune decât planurile noastre. Dacă noi ne facem partea și așteptăm în tăcere ca El să o facă pe a Lui, suntem cele mai câștigate. Este o mare ușurare să lași totul în mâna Sa atotputernică. Întrebările și frământările nu își au locul. Nu ne aduc decât neliniște, nesiguranță, știrbind din frumusețea relației cu El.
Dacă nu ne putem încrede pe deplin în suveranitatea Creatorului universului, în cine altcineva ne-am putea încrede? El este Stânca și Tăria noastră!
