Am simțit deseori nevoia de a mă agăța de mâna lui Dumnezeu în călătoria mea ca și creștin și copil de Dumnezeu. A existat, însă, un moment în această călătorie în care dependența de Dumnezeu a devenit o realitate de care aveam nevoie mai mult ca niciodată. Câțiva ani mai târziu, iată-mă aici, mărturisind despre binefacerile lui Dumnezeu în familia noastră și despre atingerea Lui divină.
Văd acum povestea noastră precum un puzzle imens, la care Dumnezeu a adăugat piesă cu piesă, încât după toți acești ani, pot să privesc imaginea de ansamblu și să constat cum Dumnezeu a lucrat neobosit în spatele cortinei. Citeam undeva că oamenii care au fost vindecați, care au depășit încercarea, își spun altfel povestea, încrezători după ce au biruit munții de mână cu Dumnezeu. Aștern aceste rânduri aici, ca mulțumiri aduse lui Dumnezeu și ca și încurajare pentru voi, femei, mămici, suflete de femeie. Cât de frumos ne-a creat Dumnezeu și cât de mult își iubește copiii…
Povestea noastră începe în martie 2020, la puțin timp după ce am născut-o pe fetița noastră, Lara Olivia, mărturia noastră vie, cum îmi place să o numesc. Am născut prin cezariană la recomandarea medicului, din cauza faptului că ea se afla în prezentare pelviană. Conform Organizației Mondiale a Sănătății, aproximativ 3-4% din toate nașterile implică prezentare pelviană. Pe perioada sarcinii nu am întâmpinat complicații, chiar mă pregăteam și îmi doream să nasc natural, însă la 37 de săptămâni mi s-a spus că va trebui să iau în considerare nașterea prin cezariană, veste care m-a bulversat oarecum. Aveam credința însă că Dumnezeu era în control, fapt confirmat și în ziua intervenției, când, înaintând spre sala de operație, sufletul și mintea mea au fost inundate de pace și nădejde.
Bianca Nechita
Locuim în Marea Britanie. Aici, protocolul și recomandarea în cazul unei sarcini cu prezentare pelviană este ecografia de șold la 4 săptămâni după naștere. În urma acestei ecografii și în urma mai multor consultații de specialitate, în dreptul fetiței noastre s-a rostit diagnosticul de displazie de șold severă. Acea „lună de miere”, acea perioadă de după naștere în care hormonii iubirii se multiplică de nenumărate ori, avea să fie perturbată la aflarea acestor vești.
Nu aveam nicio cunoștință în legătură cu acest diagnostic, însă odată ce am început să mă documentez, cu cât citeam mai mult, mă adânceam într-o stare de nesiguranță, de teamă, adunând tot mai multe întrebări fără răspuns. Oarecum deznădăjduită, am ales atunci împreună cu soțul meu să ne punem pe genunchi, să ne rugăm și să ne punem încrederea în Tatăl Nostru ceresc. Împreună cu familia, biserica și pastorul nostru am stărui toți într-un duh de post și rugăciune pe toată perioada care a urmat de la aflarea diagnosticului și pe perioada a multor tratamente și intervenții. Și pentru că avem un Dumnezeu bun care se îndură, El și-a aplecat urechea la strigătele noastre, glorie Lui!
În următoarele rânduri, îmi doresc, pe scurt, să prezint patologia acestui diagnostic, dorind să evidențiez nu severitatea diagnosticului stabilit, ci puterea atingerii divine și atotputernicia lui Dumnezeu. („Isus S-a uitat țintă la ei și le-a zis: «La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință.»”, Matei 19:26).
Displazia de șold este o afecțiune care apare atunci când oasele din articulația șoldului nu se aliniază corect. Este de obicei ușoară, moderată sau severă. Există patru clasificări ale acestui diagnostic în funcție de severitate, 1 fiind un caz ușor care se tratează de la sine odată ce bebelușul devine mobil, deseori fără a fi necesar tratament, iar 4 fiind cel mai grav, care este în cazul unei luxații totale de șold. Displazia poate afecta doar un șold / un picioruș, ceea ce se întâmplă în majoritatea cazurilor, sau mai rar, ambele. Diagnosticul definitiv rostit în dreptul copilului meu a fost „Displazie de Șold, de tip 4, la ambele șoldulețe”. Practic mai grav decât atât la un astfel de diagnostic, nu se putea. Îmi amintesc că în disperarea și naivitatea mea, încercând să găsesc soluții și răspunsuri pământești, am cerut părerea unui medic ortoped pediatru din România, care ne-a spus fără reținere că nu a mai întâlnit un astfel de caz decât în studiile de caz în anii de facultate. În momentele acelea în care medicii ne prezentau situația, scenariile și tratamentele posibile, am fost foarte încercată. Mă speria acest necunoscut… Mă întrebam dacă fetița mea va umbla, dacă va putea practica un sport de performanță precum am avut privilegiul eu și soțul meu… Nu mi-aș fi imaginat vreodată că ceva ar putea fi în neregulă cu puiul meu. Însă Dumnezeu a rămas suveran și nu și-a întors privirea de la noi.
Se zice că nicio rugăciune nu se compară cu rugăciunile înălțate spre cer de către părinți pentru puii lor. Rugăciunea a căpătat, într-adevăr, o altă dimensiune, o altă intensitate de când am devenit mamă. A urmat o serie de tratamente, printre care un ham de imobilizare și corectare, diferite orteze și intervenții chirurgicale menite să corecteze ceea ce numai Dumnezeu putea să corecteze, însă nu a făcut-o decât la momentul stabilit și știut de El. Și aveam să înțeleg mai târziu de ce.
La șase săptămâni mi-am ținut puiul în brațe imobilizat într-un ham. În urma unei semipareze ca și efect advers al tratamentului cu ham, am privit neputincioasă cum nu a putut să miște unul din piciorușe trei zile. Pe când avea doar patru luni mi-am așteptat puiul pe coridoarele spitalului după o intervenție chirurgicală care a durat patru ore, să o strâng la piept imobilizată în gips de la brâu la glezne, doar pentru ca o oră mai târziu, în urma unei investigații CT, să mi se spună că intervenția a eșuat. Mai târziu, la vârsta de opt luni, mă aflam din nou pe coridoarele aceluiași spital, așteptând de data aceasta 7 ore, după o altă intervenție invazivă, să îmi revăd puiul de om palid și parcă lipsit de viață, din nou în gips de la brâu la glezne, urmând să fie imobilizată timp de trei luni. Au fost momente când mi-aș fi dat eu picioarele pentru ea. Când aș fi preferat să duc eu crucea ei.
Sufletul meu de femeie, de mamă, a fost frânt în o mie de bucăți. M-am aruncat la pământ, nu pentru a încerca să culeg acele bucăți, ci pentru a-l ruga pe Dumnezeu să o facă, pentru că eu nu mă găseam în stare. Am strigat spre cer, și cu lacrimi în ochi am rostit „Doamne, vindecă-mi copilul… nu permite să treacă prin aceste chinuri și dă-ne biruința! Iar mie dă-mi putere, întărește-mă în așa fel încât să pot să-i fiu confort și refugiu!”
Scriu aceste rânduri în 20 noiembrie 2024, exact la patru ani de la ultima intervenție chirurgicală a Larei. Este de neprețuit fericirea pe care o resimt azi văzând cum aleargă… Primul an din viața Larei în contrast cu prezentul reprezintă pentru noi o piatră de aducere aminte și o confirmare că Dumnezeul nostru este viu, credincios și că lucrează prin semne și minuni și azi. Pentru că Dumnezeu s-a îndurat, Lara azi umblă, aleargă, înoată, practică balet și gimnastică și întruchipează frumusețea creionată de Marele Maestru al Universului.
Întrebarea „de ce, de ce mie, de ce nouă?” mi-am pus-o de nenumărate ori, încercând să caut răspunsuri și soluții pământești. Văzând că răspunsurile întârziau să mai apară, am început să mă confrunt cu sentimente de vinovăție. Mă întrebam cu ce am greșit? Am înțeles mai târziu că cel rău se lupta de fapt să mă deznădăjduiască („Hoțul nu vine decât ca să fure, să înjunghie și să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug”, Ioan 10:10).
Răspunsul la întrebările și frământările mele l-am primit doi ani mai târziu, când, într-o duminică pe care eu o percepeam obișnuită, Dumnezeu mi-a vorbit, alipind ultima piesă de puzzle. Pastorul predicând de la amvon în acea duminică, a dat citire pasajului biblic din Ioan, capitolul 9:1-4, despre „Vindecarea unui orb din naștere”. Textul era acesta: „Când trecea, Isus a văzut un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat: «Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?» Isus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.»”
Ochii mi s-au umplut atunci de lacrimi și am simțit cercetarea profundă a lui Dumnezeu. M-am simțit copleșită de dragostea Sa. Am înțeles deci planul lui Dumnezeu cu privire la noi. Am mai înțeles că fetița noastră este și va fi o mărturie vie a puterii și îndurării lui Dumnezeu, și iată-mă aici, patru ani mai târziu, mărturisind despre bunătatea lui Dumnezeu. Încercarea aceasta ne-a adus pe mine și pe soțul meu mai aproape de cer. De fapt, eu percep acum întreaga experiență precum o scară spre cer. Uneori o urcăm eu, căutând sprijin să nu mă clatin, alteori se coboară El să mă ridice de la pământ.
Dumnezeu mi-a încununat rugăciunile și pentru asta îi sunt veșnic recunoscătoare. Nu va fi întotdeauna munte prea înalt, dar nici veșnic vale, știu asta, dar fie că vom fi pe culmi înalte sau în văi adânci, Dumnezeu este acolo înainte ca noi să ajungem.
Am aflat că nimic nu îl ia pe Dumnezeu prin surprindere. Dumnezeu m-a ținut de mână, mi-a ghidat pașii, mi-a mângâiat sufletul, a ascultat strigătul meu și mi-a vindecat copilul. „Lăudați pe Domnul, toate neamurile, lăudați-L, toate popoarele! Căci mare este bunătatea Lui față de noi și credincioșia Lui ține în veci. Lăudați pe Domnul!” (Psalmul 117:1-2).
