„Nu mai vreau să vin la biserică! M-am săturat să vin! Abia aștept să fac 18 ani! Atunci nu mă mai puteți forța să vin!”
Oare câte dintre noi n-am auzit aceste cuvinte strigate de adolescenta sau adolescentul nostru? Îmi amintesc și acum senzația pe care o încercam… Un soi de menghină ce-mi cuprindea inima, sau un nod ce mi se instala în stomac. Copilul meu… singurul meu copil pe care-l crescusem la adăpostul unei familii armonioase și sub protecția Dumnezeului în brațele căruia l-am încredințat de mic.
Scriitoare: Cristina Giurgiu
Fiul nostru este adult de-acum și mă bucur mult de el, de ceea ce a devenit și va deveni și, mai ales, de ceea ce va face Dumnezeu în viața lui. Însă trebuie să recunosc că anii adolescenței lui au fost extrem de grei pentru noi. Nimic nu ne-a pregătit pentru ei.
De foarte tânără am căutat să citesc tot felul de cărți despre cum să-mi făuresc o familie care să rămână în binecuvântarea lui Dumnezeu, m-am implicat în tot ce înseamnă lucrarea cu femeile, de la participarea la conferințe și întâlniri dedicate lor, la zeci (poate sute) de întâlniri de studiu biblic organizate cu generații de fete și femei în casa noastră. Soțul meu, Caius, a fost multă vreme lider de tineret în biserică și organiza tabere de tineret la care mergeam cu toții, în care eram activ implicați ca familie. Acesta a fost mediul în care fiul nostru a crescut, la care a fost expus. Și, cu toate astea, m-am simțit luată prin surprindere de perioada în care s-a schimbat totul…
Asta s-a întâmplat în jurul vârstei de 15 ani (cu semnale mai timpurii, desigur), când relația cu el a început să arate ca un câmp de luptă. Și cred că în fiecare relație părinte-copil există o luptă puternică pentru a se ști cine este în control. Ei bine, la sfârșitul unei asemenea zile, mă simțeam sleită de puteri, epuizată. Nu de puține ori m-am simțit chiar abandonată de Dumnezeu și singurul lucru pe care mai aveam puterea să-l fac era să strig în inima mea după ajutorul și intervenția Lui.
Însă în perioada aceasta am învățat lecții extrem de prețioase, pe care nu cred că le-aș fi învățat altfel.
Am învățat că fiul meu are o personalitate unică și că a pornit în căutarea propriei identități. Episoadele lui de răzvrătire erau un mod de a-mi atrage atenția că are nevoie să comunice, că are nevoie să se descopere și că trebuie să-i fiu aproape, să-l înțeleg și să-l redescopăr.
Îmi amintesc clar momentul în care s-a schimbat ceva în relația cu el și am început să ne „conectăm” din nou. A fost într-o seară târziu, după alt conflict epuizant și schimburi dureroase de cuvinte. În acea seară l-am invitat în dormitorul nostru și l-am rugat să ne spună ce am putea face ca să-l înțelegem mai bine. Am vorbit. Ore în șir. Ne-am reconectat. Și ne-am dat seama noi, părinții lui, că ar fi trebuit să fim mai atenți la strigătul inimii lui, că ar fi trebuit să ascultăm mai bine, să-l înțelegem mai bine.
O altă lecție pe care am învățat-o atunci a fost că trebuie să-i dăm drumul. Că trebuie să-i îngăduim doza de libertate absolut normală la acea vârstă. La vârsta adolescenței copilul se schimbă. Până atunci am trasat anumite hotare ale libertății sale. Acum acestea trebuie modificate, trebuie discutate… Dar dincolo de reguli rigide, e extrem de important să vorbim cu adolescentul nostru, să-i aflăm frământările, temerile, năzuințele, dorințele, să-l lăsăm să vorbească, chiar dacă e obositor și ne consumă. Doar așa putem înțelege ce se întâmplă în viața lui. Trebuie să învățăm cum să comunicăm cu el, fără a-i arunca în față acuzații, fără a-l „pune la colț” pentru sentimentele pe care le trăiește.
M-am gândit de multe ori la pilda din Luca 15, cea a fiului risipitor. Acolo sunt lecții extraordinare pe care noi, părinții, le putem învăța. Da, acolo descoperim un fiu răzvrătit care vrea să-și ia viața în propriile mâini.
Ce învăț în primul rând de la tatăl din pildă? Că trebuie să-i „dau drumul”, că trebuie să-i îngădui să facă propriile greșeli. Anumite lucruri se pot învăța numai prin durere. Însă noi, mamele, suntem extrem de protectoare. Am vrea să ne scutim copiii de suferință, de eșec, de durere… Doar asta facem în anii copilăriei timpurii ai copiilor noștri, nu? Perioada adolescenței lor e diferită. Ei vor face greșeli, vor fi nevoiți să ia decizii în dreptul lor, iar noi va trebui să le îngăduim s-o facă. Partea noastră e să-i învățăm, să-i sfătuim, să le fim aproape și să le stăm la dispoziție, dar de acum ei vor învăța să pășească singuri pe calea vieții.
Un alt lucru pe care l-am învățat de la tatăl din pildă a fost să-l las pe adolescentul meu să suporte consecințele alegerii lui. El va experimenta în mod personal că „ceea ce seamănă omul, aceea va și secera.” Și o, cât de greu ne este ca părinți să-l privim suferind pentru o alegere greșită! Pe noi ne doare mai tare, nu-i așa? Dar tatăl din pildă nu și-a oprit fiul… nu l-a certat, n-a venit cu argumente, nu a insistat… i-a dat drumul și a așteptat cu nădejde schimbarea și întoarcerea lui. Iar asta s-a întâmplat… după o vreme. Nu știm cât timp a trecut până la întoarcerea lui. Dar știm că atunci când fiul s-a întors, a găsit acasă un tată care-l aștepta cu brațele deschise și care l-a acceptat necondiționat. Și pe care l-a iertat pe deplin.
Acum fiul nostru este un om frumos din toate punctele de vedere. Relația noastră a devenit tot mai strânsă pe parcursul anilor. Și-a luat zborul, dar întoarcerile la „cuib” sunt însoțite întotdeauna de bucuria revederii și conectării. Încă mai caută calea spre inima lui Dumnezeu, încă mai are întrebări, încă mai sondează drumul într-acolo. Dar privesc lucrul acesta ca pe un ceva de dorit, pentru că știu că aceste căutări sunt profunde și autentice. Iar Domnul spune că se lasă găsit de cei care-L caută din toată inima.
Și, un lucru pe care-l împărtășesc la încheiere, dar care reprezintă elementul esențial în toată această zbatere a mea ca părinte, este rugăciunea. Privind în urmă, am constatat că cele mai mari victorii în relația cu copilul nostru le-am avut rugându-ne. În perioada adolescenței lui, rugăciunea bazată pe promisiunile lui Dumnezeu a fost cea care ne-a ținut în picioare. Și acesta a fost un mare câștig pentru noi. Cele mai provocatoare perioade din viață, sunt și cele mai rugative, mai împlinitoare spiritual.
Eu continui să mă rog, continui să-mi încredințez copilul lui Dumnezeu. Și aștept. Iar Cuvântul îmi spune că „așteptarea celor neprihăniți nu va fi decât bucurie.”
Cristina Giurgiu, Sibiu
