Atunci când primești o veste apăsătoare, când medicii pun un diagnostic mult prea dur pentru sufletul tău, te întristezi și simți cum o grea povară se așază pe umerii tăi. Puterea de care avem nevoie în astfel de momente nu o găsim în noi înșine, oricât de disperați am căuta-o, ea vine de sus și nu întârzie niciodată. Domnul nostru nu ne lasă singuri, în El găsim puterea și alinarea.
În primăvara anului 2005, la vârsta de douăzeci și opt de ani, am mers la Cluj pentru un consult la Institutul Oncologic. Medicii mi-au descoperit un nodul la sân, aparent inofensiv, dar care era recomandat să fie îndepărtat. Încurajată de medicul chirurg, am hotărât împreună cu soțul meu să fac această operație, pentru liniștea noastră.
Operația a decurs bine, dar în sufletul meu era o neliniște pe care nu o puteam explica. Această neliniște s-a transformat în șoc, când, la două săptămâni de la operație, analizele histopatologice au confirmat prezența unui cancer agresiv. Vestea aceasta a declanșat în mintea mea o avalanșă de gânduri și temeri. Gândul că fiul meu, care pe atunci avea patru ani ar putea rămâne fără mamă, îmi sfâșia sufletul. În acele momente am înțeles că doar Dumnezeu îmi poate oferi șansa de a-mi vedea copilul crescând. Am hotărât să mă agăț de Dumnezeu cu toată puterea mea.
Am fost chemată din nou la Cluj, pentru o a doua operație. Medicii doreau să se asigure că zona este curățată corespunzător, astfel, reușind să nu recurgă la mastectomie. Faptul că am văzut cum Dumnezeu îmi pune în cale medici plini de dragoste și compasiune, care luptau ca eu să fiu bine, mi-a dat încredințarea că Dumnezeu lucrează și prin oameni. Deja vedeam mâna Domnului la lucru, iar dragostea familiei și a bisericii mi-au fost un sprijin enorm. Când am aflat că frații din biserică au luat o zi de post înaintea Domnului pentru cauza mea, am simțit cum speranța îmi renaște în inimă.
Augusta Kocsis și familia
Uimitor, rezultatele celei de-a doua operații au fost mult mai bune decât se așteptau medicii. Era un semn clar pentru mine că Dumnezeu lucra în viața mea. Am împărtășit această convingere cu medicii, afirmând că mâna Domnului era cu mine. Când am stat internată în spital, fratele pastor a venit în vizită, iar eu am avut dorința să se facă rugăciune cu punerea mâinilor pentru mine și totodată să mă mărturisesc. În timpul rugăciunii am simțit o putere supranaturală care s-a revărsat asupra mea. Chiar fratele pastor mi-a mărturisit ca și dânsul a resimțit o putere imensă. Am știut că Domnul s-a atins de mine.
Chiar dacă rezultatul analizelor era unul bun, medicii mi-au sugerat chimioterapie și radioterapie preventivă. Am trecut prin aceste tratamente cu o rezistență care părea să depășească forța umană, simțindu-L pe Dumnezeu alături în fiecare moment. Fiecare ședință de chimioterapie, fiind în total patru, era o nouă experiență cu Dumnezeu. Chiar dacă simțeam că trec prin Valea umbrei morții, Mâna blândă a Domnului mă păzea. Atunci, L-am văzut, L-am cunoscut, L-am simțit și am devenit sensibilă la șoaptele Lui. Dumnezeu m-a vrut cu gelozie pentru El. Acum, pot și eu spune: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.” (Iov 42:5).
Rezultatul ultimelor analize și răspunsul organismului la tratament, era unul atât de bun încât medicii au hotărât că, în cazul meu, nu se va urma tratamentul de iradiere a ovarelor. Eram atât de fericită și vedeam cum Dumnezeu își duce la îndeplinire planul Său de vindecare. În acele momente de fericire am făcut o promisiune, că o să mai aduc pe lume un copil, ca oamenii din jur să vadă că Dumnezeu a scris în dreptul meu „viață”. Dar, terminând tratamentul, doamna doctor care se ocupa de mine mi-a spus răspicat să nu mă gândesc să rămân însărcinată, pentru că nu sunt destule studii medicale încât să se poată controla această situație.
Am mers acasă și din punct de vedere fizic eram foarte bine, dar gândul că am făcut o promisiune Domnului nu mă lăsa să fiu liniștită. Am început să mă rog ca Dumnezeu să mă ierte că am făcut această promisiune, neștiind că din punct de vedere medical așa ceva nu era indicat. L-am rugat să mă ierte și să uite de această promisiune. Dar, gândurile mele nu erau și gândurile Lui Dumnezeu.
Împotriva tuturor previziunilor medicale și a temerilor mele, la doi ani de la terminarea tratamentului, am rămas însărcinată. Recomandarea medicilor a fost tranșantă, mi s-a recomandat întreruperea sarcinii, deoarece viața mea era pusă în pericol. În ciuda recomandărilor de a nu păstra sarcina, soțul meu și cu mine am decis să mergem înainte, simțind că aceasta este voia Lui Dumnezeu. Doamna doctor, când m-a văzut atât de hotărâtă să păstrez sarcina, m-a încurajat și dânsa, spunându-mi că și ei sunt oameni și nu pot da viață, dar nici să o ia. A fost o sarcină ușoară, fără probleme, iar eu aveam o pace și o liniște sufletească pe care știu că numai Dumnezeu o poate da.
În septembrie 2008, a venit pe lume Miriam, o fetiță perfect sănătoasă care era exact cum mi-am dorit și cum i-am promis Domnului, o mărturie vie că există viață după cancer. Am văzut că bunătatea Domnului nu s-a sfârșit și că El are gânduri de pace și nu de nenorocire cu privire la noi.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru viață, pentru nașterea din nou și pentru familia binecuvântată pe care El mi-a dat-o.
Această experiență mi-a consolidat credința și m-a apropiat mai mult de Dumnezeu, învățând că deși trecem prin Valea umbrei morții, credința ne poate ghida și ne poate oferi puterea de a depăși orice obstacol.
