Dragile mele cititoare,
Aleg astăzi să vă scriu câteva rânduri în spirit de îndemn și de veghere, construite, ca de fiecare dată, în jurul unui adevăr biblic. Există subiecte care merită atenția noastră neîmpărțită, care ne motivează și chiar ne înflăcărează ființa. Nu știu dacă acesta va fi unul dintre ele, însă îmi asum orice pledoarie pe această temă. Poate că eu tot gravitez în jurul acestui subiect cu teamă și pasiune, încât am făcut din această disciplină spirituală punctul culminant al vieții mele.
Poate că mă învârt frenetic în cerc și o să vă plictisesc, amintind din nou și încă o dată că nimic, dar absolut nimic, nu poate fi câștigat în mod real decât prin frângere și închinare. Probabil că deja ați descoperit tema acestui articol: rugăciunea. Una dintre afirmațiile pe care Tozer le-a făcut cu privire la rugăciune este și aceea că noi trebuie „să ne rugăm umblarea și să ne umblăm rugăciunea”. Îți las timp să meditezi la această afirmație.
Realizez adesea că de multe ori facem greșeala colosală de a separa aceste două lucruri: viața de rugăciune și umblarea noastră. Sau, vorba românească, „una zicem, alta facem”. Vă mărturisesc că a existat o perioadă în viața mea când rugăciunea era o înălțare a sufletului meu în odăița, unde mediocru înțelegeam că peste zi nu o să mă mai clatin înaintea ispitelor și frământărilor.
Gabriela Știr
De aceea, Pavel ne îndeamnă „Rugați-vă neîncetat!”, pentru că rugăciunea nu se oprește când părăsești încăperea, nu se verbalizează doar în duminicile în care „prindem un fir de legătură”, nu e doar pentru serile speciale sau pentru un strigăt în necaz. „Să ne umblăm rugăciunea” înseamnă să fii concentrat asupra lui Dumnezeu, să cauți să faci Voia Lui, să îți dai toate silințele, cum zicea Petru, pentru a „uni cu credința fapta, cu fapta cunoștința, cu cunoștința înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de frați, cu dragostea de frați iubirea de oameni. Căci, dacă aveți din belșug aceste lucruri în voi, ele nu vă vor lăsa să fiți nici leneși, nici neroditori în ceea ce privește deplina cunoaștere a Domnului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1:8)
După o astfel de enumerație, nu pot decât să mă înarmez cu acest adevăr că rugăciunea face parte din mine, este un izvor nesecat de lacrimi, tăcere, eliberare, cuvinte, strigăte, mărturisiri, murmur, vocale și uneori onomatopee. Nu știu cum s-a exprimat Iov în cea mai neagră zi din viața lui, când a ales să se închine sfâșiat… Probabil nu a folosit cuvinte, doar un ecou stins de durere.
Și atunci, revenind la o concluzie importantă: adevărații mijlocitori umblă în rugăciunile rostite. Asta înseamnă într-adevăr credință: să crezi ceea ce verbalizezi, să nu lași cuvintele să determine sentimente care vin și pleacă. Să nu fim asemenea fariseilor triști, care portretizau rugăciunea printr-un exercițiu al „ieșirii în evidență”, însă nu aveau în vedere să împlinească nimic din ceea ce demonstrau plastic.
„Să ne rugăm umblarea” nu poate fi decât un mod autentic de viață creștină, o dependență totală de Dumnezeu. „Fără El, nu putem face nimic”, iar nici rugăciunea nu are sens dacă nu este din El, prin El și pentru El. „Despărțiți de El nu putem facem nimic”, nici rugăciunea nu are sens dacă nu e din El, prin El și pentru El. Chiar dacă acum a devenit o strategie de marketing această disciplină spirituală, unii o confundă într-un manifest drăcesc, alții o folosesc ca o meditație pentru a se închina la idoli, un moment care dă bine în mediul online, respirații și incantații înșelătoare.
Rugăciunea adevărată îl are în centru pe singurul Dumnezeu Adevărat, care merită genunchii plecați și închinarea noastră. Până la urmă, ceea ce nu înțeleg oamenii este că „oricare genunchi se va pleca înaintea Lui și orice limbă va da Slavă lui Dumnezeu”.
În zadar căutăm scurtături, tehnici moderne, inteligențe artificiale, ca să ne îndepărtăm de natura noastră adevărată. Suntem din El, de aceea trebuie să ne lăsăm învățați de El, ca niște ucenici umili, smeriți și ascultători. „Doamne, învață-ne să ne rugăm”, pentru că nu există un alt model mai desăvârșit ca Domnul Isus și modul în care și „umbla” rugăciunile.
În încheiere, iubitele mele, vă îndemn să căutăm să-L cunoaștem pe Domnul și El se va lăsa găsit, prin intermediul rugăciunii și al Cuvântului, nu vom bifa interminabil de pe o listă de motive, ci vom descoperi dependența de El.
Rugăciunea este un stil de viață, poate fi și unul „nutriționist”, „bio”, „eco”, „sustenabil”, dacă vreți, pentru că ea te disciplinează, te înfrânează, te frânge, ne invită la luptă, te constrânge și te consacră, iar cu ajutorul ei Îl descoperi pe Cel care merită toată închinarea și toată adorarea. Haideți să nu cheltuim timpul de parcă ar fi al nostru să ne permitem să-l risipim, ocolind mereu rugăciunea, din diverse motive iluzorii.
Atunci când există o „CHEMARE” la rugăciune, nu înclinați din cap păgubașe, învinse și dezorientate, că astfel de invitații nu sunt pentru oricine.
Rugăciunea este și pentru tine!
Tu ești chemată să devii o mijlocitoare adevărată, înflăcărată.
O femeie care întrebuințează strigăte de biruință în căminul ei, o adversară veritabilă în războiul cu inamicul.
O femeie care zidește altare sfinte.
Să ne „umblăm rugăciunea”, dragile mele, ca să avem o moștenire pentru copiii noștri, să influențăm o generație și să schimbăm decrete! De ce nu?
