Bârfa (Nr.54)

Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău. Eu sunt Domnul”. (Levitic 19:16)

N-am auzit vreodată pe cineva să declare că iubește bârfa, deși, marea majoritate o consumă. Aproape fiecare întâlnire între două persoane are ca ingredient și puțină bârfă: „Îți spun ceva, dar să nu mai spui la nimeni!” – vă sună cunoscut?

Apropo, când ați bârfit ultima dată? Ieri când ați vorbit cu o prietenă sau chiar azi la serviciu sau la telefon? Din păcate, bârfa nu mai este un fenomen izolat, ci fără nici o exagerare, datorită mediului on-line, putem vorbi de o globalizare a bârfei. Avem nu numai Statele Unite ale Americii sau Comunitatea Europeană, ci și Comunitatea mondială a bârfitorilor.

Presa cuminte, cea care promovează lucrurile bune a pierdut de mult bătălia cu presa de scandal, cu bârfitorii de profesie care prin titluri de senzație alimentează o curiozitate bolnavă, o plăcere ascunsă a cititorilor ei. Nu pot să nu mă gândesc la Pavel care nu a dat un titlu de senzație cu privire la Alexandru Căldăraru. Puteți să vă imaginați că cercetătorii americani au ajuns la concluzia că bârfa este o practică terapeutică, mai ales în cazul depresiei? În opinia lor este un lucru benefic să critici pe cineva, să-l vezi mai prejos decât tine, pentru că în aceste condiții îți crește stima de sine și îți ține interesul treaz.

Angela Țiprigan

Ce este bârfa?

Îmi amintesc, cât de surprinsă am fost, cu ani de zile în urmă, când am descoperit că vorbirea de rău este un atribut al diavolului și că are aceeași rădăcină a cuvântului ca și acesta. Diaboloi – înseamnă „cel ce pârăște, cel care aduce învinuire de ocară”. Este acțiunea de a denigra, de a defăima pe cineva, de a spune lucruri inventate. Ca să susțin ceea ce spun, o să vă amintesc că Satan îl vorbește de rău pe Dumnezeu în fața primilor oameni (Geneza 3:4-5), îl pârăște pe Iov (Iov 1:6, 2:1-6), îl pârăște pe Iosua înaintea Domnului (Zaharia 3:1-2), ne pârăște pe fiecare dintre noi, zi și noapte înaintea Domnului (Apocalipsa 12:10).

Bârfa este o boală a sufletului, un cancer al cuvintelor și apare o dată cu primii oameni. Este o denaturare a adevărului și vanitatea de a descoperi micile fisuri de pe soclul marilor statui ale unor oameni încărcați de merite. Este un drog a cărui necesitate crește și dă dependență.

Cineva a prezentat bârfa astfel: „Eu distrug fără să ucid, frâng inimi și dărâm vieți. Sunt vicleană și plină de răutate și cu vârsta sunt tot mai puternică. Cu cât sunt mai mult citată, cu atât sunt mai crezută. Înfloresc la orice nivel al societății, iar victimele mele sunt neajutorate: ele nu pot să se protejeze de mine pentru că nu am nici nume, nici față. A fi urmărită este imposibil. Nu sunt prietena nimănui. O dată ce mânjesc o reputație, nu mai este niciodată la fel. Distrug căsnicii, fac guverne să cadă, provoc durere celor nevinovați. Cine sunt eu? Numele meu este BÂRFA.”

Întrebarea care se pune este: „De ce bârfim?” Cu siguranță, în instinct primar, nu ne propunem să facem rău cuiva și totuși, de ce cădem în ispită?

Cauzele bârfirii

Uneori ne este greu să recunoaștem că alții sunt mai buni sau mai talentați decât noi și invidia ne copleșește. De ce bârfim?

Când din ignoranță nu putem genera discuții bazate pe cunoștințe și idei, vrem să trezim interesul oamenilor prin bârfă.
Din plictiseală, atunci când nu suntem angrenați într-o slujire serioasă, într-o disciplină spirituală, avem mult timp la dispoziție, pe care are grijă cineva să-l umple.
Dintr-un sentiment de inferioritate, prin vorbirea de rău vrem să-i coborâm și pe ceilalți la nivelul nostru.
Uneori, poate fi o plăcere păcătoasă prin care atacăm caracterul cuiva: „Cuvintele bârfitorului sunt ca prăjiturile; alunecă până în fundul măruntaielor.” (Proverbe 18:8)
Poate fi și o nefericită formă de apărare. Denigrându-i pe ceilalți, vrem să distragem atenția de la slăbiciunile noastre și să ne poziționăm favorabil.
Pentru a capta atenție; vrem să fim în centrul discuției, divulgând anumite lucruri despre altă persoană: „Cine umblă cu bârfeli, dă pe față lucruri ascunse.” (Proverbe 20:19).
Bârfa este o distracție a firii satisfăcând pofta veche care acoperă adesea o vinovăție ascunsă.
Când îi vorbim pe alții de rău, ne comparăm cu ei și ne vedem într-o lumină mai favorabilă, le accentuăm defectele pentru ca imperfecțiunile noastre să pară mai mici.
De multe ori folosim bârfa ca o pedeapsă împotriva celor care se abat de la normele grupului și care îndrăznesc să facă ceva diferit, să fie originali.
În cele din urmă, bârfa este dovada unei imaturități spirituale, a unei stări de nemulțumire, o sete permanentă pentru aflarea slăbiciunilor altora. Purtarea de grijă într-un sens nebiblic a altora, ținerea lor sub observație ca sub un microscop.

Ravagiile produse de bârfă

De multe ori nu realizăm ce ravagii face Cel rău atunci când ne atrage în acest laț. Bârfa distruge cel puțin trei persoane: pe cel care bârfește, pe cel care ascultă și pe cel despre care este vorba. Din păcate nu se limitează doar la atât, pentru că poate să distrugă căsnicii, biserici, cercuri de prieteni, lucrări de slujire, comunități…

Bârfa este dăunătoare pentru că aduce suferință și ne face să pierdem un timp prețios pe care am putea să-l investim mai bine în Împărăția lui Dumnezeu.

Niciodată, bârfa nu are soluții la problemele pe care le aduce în dezbatere, ci doar propagă zvonuri, fără să verifice autenticitatea lor. În multe împrejurări, bârfa este o formă de autodistrugere. Mă gândesc la Maria atunci când împreună cu Aron l-a bârfit pe Moise. Ea a fost pedepsită cu lepră, dar consecința a fost că tot poporul a stat pe loc o săptămână din cauza ei. De câte ori, biserica sau lucrarea în care suntem implicate, nu stă pe loc din pricina noastră? Biblia este de neclintit în această privință: „Pe cel ce clevetește în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici.” (Psalmul 101:5), iar în Noul Testament, bârfa este pusă pe același cântar cu idolatria, curvia și hoția. (1 Corinteni 6:9-10).

Soluții pentru bârfitori

Dacă am văzut originea, scopul și ravagiile bârfei, haideți să vedem care sunt câteva dintre soluțiile prin care ne putem disciplina și împotrivi acestui flagel:

Să ne facem o autoevaluare, dar nu în comparație cu ceilalți bârfitori, ci cu standardul Cuvântului lui Dumnezeu și bineînțeles să ne pocăim. Nu prea am auzit mărturisiri și teme de rugăciune pentru această epidemie a comunităților creștine.
Nu este destul să ne oprim din clevetire, ci să ne umplem mintea cu Cuvântul viu care să rodească în noi viața din belșug care să-L onoreze pe Dumnezeu: „Nici un cuvânt stricat să nu vă iasă din gură, ci unul bun, pentru zidire, după cum e nevoie, ca să dea har celor ce-l aud.” (Efeseni4:29)
Dacă nu putem vorbi cu cineva față în față, să nu-l vorbim nici pe la spate; se spune că trebuie să fii o persoană de mâna a doua, ca să transmiți o bârfă de mâna întâi. Ce spunem arată cine suntem și întotdeauna, gura vorbește din prisosul inimii.
Dacă o persoană ne vorbește de rău pe altcineva, să fim sigure că ne va vorbi și pe noi, altora.
Să luăm exemplu de la Socrate, care, atunci când un student era dornic să-i împărtășească despre slăbiciunile unui coleg, a primit trei întrebări: „Ai certitudinea că este adevărat?; cu ce îl ajuți pe coleg dacă îl bârfești?; și cu ce ne este de folos această informație?”
Să ne purtăm în așa fel, încât să nu dăm prilej pentru bârfă. Ca și creștine, suntem mereu într-o casă de sticlă, privite din toate părțile: „Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia Domnului și spune adevărul din inimă, acela nu clevetește cu limba lui, nu face rău semenului său și nu aruncă ocara asupra aproapelui său.” (Psalmul 15:3).
Și chiar dacă, vom fi arătate cu degetul pe nedrept, ferice va fi de noi, pentru că așa au făcut și cu Isus. Într-o împrejurare nefericită din viața mea, cineva a scornit niște minciuni grave despre mine și despre familia mea. Strigam la Dumnezeu în rugăciuni și ziceam: „Doamne, cum ai îngăduit așa ceva? Tu știi că nu este adevărat.” După câteva zile, am auzit clar vocea Duhului Sfânt: „Dar dacă era adevărat? Bucură-te că nu este adevărat!”

Așa cum în comunism informatorii își pârau semenii și se ascundeau sub anonimat cu nume codificate, la fel și noi ne ascundem și am vrea să nu se știe când bârfim, dar ce facem cu Dumnezeu? Ochiul Lui ne vede și urechea Lui ne aude. Suntem avertizate, că vom da socoteală de orice cuvânt care ne iese din gură. Ce-ar fi dacă am face un exercițiu zilnic de abandonare a clevetirii? Să luăm un timp sabatic de la bârfă! Să vedem în oameni investiția lui Dumnezeu și să încurajăm acest potențial știind că vorbele noastre pot crea realități spirituale!