Fără a avea o inimă critică, Te-ntreb: de ce nu mi-ai lăsat furnicături în mâini pentru a-Ți simți iubirea, crezând c-ai încerca să mă iei de mână? De ce nu m-ai cuprins prin spate cu un fior puternic? De ce nu ai lăsat în părul meu să sufle vântul odată cu toate insecuritățile în spate? De ce sub talpa mea nu ai așternut un covor de zăpadă care-ar ceda ușor la apăsare? De ce fața nu mi-ai mai bucurat-o cu un fulg așa cum făceai odată?
Dar Tu ai socotit de cuviință să mă iubești printr-un izvor care să-mi răcească tot trupul, odată ce m-am apropiat de el. Un izvor care să pătrundă întreaga ființă a mea, amintindu-mi că Tu poți mai mult decât pot eu cere. Tu nu ai vrut să Te-atingi de doar anumite locuri, Tu ai vrut să mă iubești cu totul.
Și, Iubitule! (căci în adresări inima mea izbucnește nicicum altfel, în urma celor de care mi-ai făcut parte)…
Dragostea Ta mă face liberă de orice prejudiciu, îmi crește aripi și mă face să zbor deasupra valurilor puternice ale vieții, căci scopul Tău nu a fost niciodată înecul meu, ci experimentarea zborului deasupra apelor mari fără de aripi proprii, ca să apelez la ale Tale.
Dragostea Ta e singura care împlinește orice gol al inimii mele. Orice tânjire nespusă sau imposibil de redat în cuvinte. Dragostea Ta e singura care liniștește nevoia de semnificație și apartenență. De iubire necondiționată.
Tu, dacă vrei să mă-ntâlnești, o vei face. Fă-o! Și vino cât mai repede, Doamne!
Paula Cucelar
