Mi-am inceput călătoria pe acest pământ în județul Neamț, am copilărit într-un sat din apropierea orașului Piatra Neamț, într-o vale umbrită de munți și ocrotită de Dumnezeu.
Am avut binecuvântarea de a avea părinți cu frică de Dumnezeu și sunt binecuvântată să am patru surori, patru prietene pe viață. Alături de ei totul a fost mai ușor, dar în momentul în care Dumnezeu a hotărât să merg la facultate totul s-a schimbat. M-am trezit deodată singură, în Iași, debusolată.
Fără ancora aceea care până atunci au fost părinții mei. Însă Dumnezeu în marea Sa îndurare nu m-a lăsat să plutesc în derivă. Mi-a dăruit acolo o familie, „părinți” de care m-am putut alipi și trei „surori” care mi-au fost alături.
M-am trezit în Iași și acolo a început adevărata mea relație cu Dumnezeu. M-am apropiat așa de mult de El, am căutat să mă adap doar din Cuvântul Lui. Mi-a dat biruință și am finalizat facultatea. În ultimul an de facultate eram într-o relație frumoasă cu Alin, un băiat din Suceava. Abia cunoscut… dar Dumnezeu a pus în noi sentimente valoroase și prin Harul Său în anul 2017 în luna aprilie am avut nunta, călăuziți fiind încă de la început de Dumnezeu și fiind încredințați că suntem în voia Lui, prin versetul din cartea Ieremia cap 29 versetul 11:
„Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire ca să vă dau un viitor si o nădejde”.
Bojoga Mădălina
Acest verset ne-a fost efectiv dăruit de Dumnezeu. Alin, la scurt timp după ce mi-a cerut prietenia, mi-a spus că la următoarea noastră întâlnire ar dori să scriem 5 versete și să alegem să avem un verset al nostru. Din toate versetele din Biblie, în mod providențial, Dumnezeu a făcut ca pe amândouă foițele noastre să fie acest minunat verset din Ieremia 29:11. Pentru mine aceasta a fost o minune. Și știu că este. A devenit o promisiune de care ne-am legat mereu de-a lungul timpului.
La scurt timp după nuntă, Dumnezeu ne-a îngăduit să fim părinți. Pe data de 8 martie 2018 am primit în dar o „floare”, am născut prin cezariană o fetiță de 3.200 g, Abigail („Bucuria Tatălui”). Iar Dumnezeu chiar a hotărât să fie o bucurie pentru El, pentru slava Sa.
În acea noapte, mica mea fetiță a vomitat ceva verde, iar eu am anunțat o asistentă și ea m-a liniștit că e doar lapte. Am urmărit-o toată noaptea, am stat cu grijă să nu se înece dacă mai varsă. Înspre dimineață acel lichid verde i-a ieșit și pe nas. Atunci am luat-o în brațe pe hol și am așteptat până când a trecut o doamna asistentă. I-am spus tot ce se întâmplase, iar ea i-a masat burtica fetiței și mi-a zis că da, nu e bine. Trebuia să îi facă analize.
Următoarele ore au fost pline de întrebări, dintr-o dată mi se părea că totul începe să se năruie. După câteva ore a venit o doamnă care m-a întrebat iarăși cum a fost totul și mi s-a spus că totul este grav, că fetița poate în orice moment să dea în peritonită. Cuvintele acestea m-au străpuns. Am plâns după ce a plecat doamna și am spus un singur „de ce?”, dar tot eu mi-am răspuns că nu e cazul să întreb… Am știut atunci și acolo că Dumnezeu e în control și că asta e în planul Său, dar m-a durut mult.
Între timp, Alin, soțul meu a reușit să ajungă la spital, iar Abigail a fost dusă de urgență la Iași. În urma ambulanței a plecat și Alin. Rămasă singură în spital la Suceava, m-am simțit părăsită… efectiv nu puteam înțelege ce se întâmplă și de ce. În acea seară, Abigail a fost operată. Operația a durat trei ore. Ceea ce a declanșat toate acestea a fost faptul că aproape 70 cm din intestin era necrozat și înnodat. După ce a fost înlăturată toată partea aceea din intestin, a trebuit să așteptăm să vedem dacă sângele va trece prin acea sutură pentru a funcționa cum trebuie. Dumnezeu prin mila Sa a îngăduit ca Abigail să aibă viață.
După câteva zile, când am primit permisiunea să pot merge la Iași, ne-am pornit într-acolo. Eram atât de slăbită, cu o durere profundă de cap și un sunet în urechea stângă în urma anesteziei și multă teamă, multe întrebări.
Când am ajuns la Spitalul „Sfânta Maria”, am fost și mai îngrozită de cum arăta spitalul, peste tot erau afișe că este epidemie de gripă, iar grijile mele tot sporeau.
Abia mergând, am pășit în acel salon și toată lumea ne întreba ce religie avem… suntem ortodocși? Răspunsul nostru era „nu”…, dar la un moment dat am întrebat de ce toți ne întreabă asta. Atunci mi s-a spus că în astfel de cazuri ei recomandă botezul copilașului cât mai repede. Ce am simțit și gândit nu pot descrie…
Abigail a mea era într-o capsulă plină de fire, bandaje și tuburi. Am fost îngrozită. Ne-am rugat, Alin s-a rugat, eu doar am plâns. Nu am putut să rămân acolo. După două zile m-am internat și am început să îi ofer atât cât am putut din dragostea mea prin acele orificii ale capsulei. I-am cântat și cel mai mult i-am repetat aceste versuri: „Nu te voi lăsa, nu te voi lăsa, așa mi-a spus Domnul mie, în veci nu te voi lăsa!”.
După câteva zile, nimeni nu-mi spunea nimic, iar eu am întrebat medicul cum sunt analizele ei. Mi-a răspuns clar că putem aștepta doar o minune și că totuși ficatul și rinichii nu i-au fost afectați. Din acea zi Dumnezeu a început să facă câte o mică minune zilnic… în fiecare zi era un semn bun. A fost eliminat tubul de dren și cu fiecare zi am ajuns la momentul în care mi-a fost dată în brațe. Iar peste o săptămână am fost externați. Toți s-au mirat de evoluția ei, a fost și este o minune. Acum are aproape 6 ani, iar Dumnezeu își face puterea desăvârșită în slăbiciunea ei și a mea.
Prin aceste rânduri vreau să vă încurajez să credeți în minuni și să ne susținem în rugăciune unii pe alții, căci tare mult am simțit și noi puterea rugăciunii în acea perioadă.
Să crezi chiar și acolo unde pentru om e imposibil, dar la Dumnezeu nimic nu e cu neputință. Să fim stâlpi acolo unde picioarele și brațele se clatină. Să fim lumină acolo unde întunericul cuprinde zarea.
Chiar dacă în ultimul an Cel rău tot a vrut ca Abigail să nu trăiască și a căutat diferite mijloace să-i facă rău prin diferite încercări, Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric. Și Îi mulțumesc din inimă pentru că a lăsat Lumina Lui în noaptea grea. Îi mulțumesc că mi-a dat o floare de 8 martie care să răspândească mireasma Sa și mă rog să o facă până la sfârșit.
Am vrut să povestesc una din minunile Domnului, să nu o păstrez doar pentru mine. Măcar în scris. Nu știm ce rezervă viitorul, dar știm că e în Mâna Domnului. Să privim curajoși înainte avându-l alături pe Hristos!
Cu prețuire,
Bojoga Mădălina ♥️
