Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare este săptămâna dinaintea Paștelui. Plină de evenimente zguduitoare și cu o semnificație veșnică, această Săptămână Mare aduce mari schimbări. Putem spune că pământul s-a zguduit din temelii în acele zile și că nimic în lume nu a mai fost la fel.
Săptămâna Patimilor este încărcată cu dispute, confruntări, respingeri, cuvinte magulitoare, dar și cu întrebări capcană, întrebări incorecte, fără logică, care i se adresează Domnului Isus, și mai apoi cu trădare, bătăi, chinuri, batjocuri, instanță nedreaptă, cruce, cunună de spini, șiroaie de sânge și moarte.
Ce înseamnă cuvântul „patimi” și cum înțelegem Patimile Mântuitorului nostru, aprofundând înțelegerea acestui cuvânt?
În limba română, termenul „patimi” – în forma sa de plural, sau „patimă”, în forma de singular – vine din limba greacă și înseamnă suferință.
Aceeași idee este exprimată și prin termenul „pasiune”, care, deși are o conotație mai generală în prezent, provine din latină, unde passio înseamnă suferință. Termenul „pasiune”, păstrând și astăzi un înțeles care amintește de suferințele lui Isus.
Am căutat în DEX cuvântul „patimi” pentru a înțelege mai bine profunzimea suferinței Domnului Isus și pentru a verifica dacă aceste suferințe sunt exprimate adecvat în cuvinte. Astfel, am descoperit mai multe sensuri.
Rodica Baciu
- Patima = „suferință fizică”[1]. Este un înțeles mai răspândit și care are ca sinonime cuvintele chin, suferință; această fațetă a patimilor a fost văzută din plin în Săptămâna Mare. Ostașii I-au pus o cunună de spini pe cap, s-au bătut joc de El, l-au scuipat, l-au bătut cu trestia peste cap, și astfel și-au bătut joc de El (Matei 27:26-31). I-au dat să bea oțet amestecat cu fiere, a fost răstignit împreună cu făcătorii de rele pe locul numit „Căpățâna”, iar trecătorii își băteau joc de El. Răstignirea este cea mai groaznică metodă de tortură, o metodă inventată de perșani în anul 300 î.Hr. și perfecționată de romani în anul 100 î.Hr. Această afirmație este susținută de mulți comentatori biblici, printre care și de dr. Davis Truman în 2016, care scrie un articol cu detalii anatomo-fiziologice ale morții prin crucificare. Iată câteva dintre ele: moartea vine încet în cazul crucificării, datorită poziției plămânilor crucificarea constituie o catastrofă medicală, procesul respirației cauzează dureri sfâșietoare amestecate cu o permanentă groază a asfixierii, hipoxie, hipercapnie (prea mult CO2), tahicardie, hemoragie, transpirații abundente, pericardie și am putea enumera alte multe elemente ale suferinței trupești. În acest context apare ruptura cardiacă (haemopericardia): aceasta se spune că ar fi cauzat moartea Domnului Isus.[2]
Acum să ne amintim de Isaia 53 și să înțelegem rostul suferinței fizice dusă la extrem chiar de către Cel care a vindecat bolnavi la fiecare pas. Mă întreb ce i-a pricinuit cea mai mare durere Mântuitorului, nedreptatea și trădarea sau chinurile trupești? Cert este că El suferea la maxim, atât emoțional cât și fizic. Oamenii își întorceau fața de la El, atât era de zdrobit și de disprețuit: „Totuși, El suferințele noastre le-a purtat, și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și prin rănile Lui suntem tămăduiți.” (Isaia 53:4-5)
- Patima = „Sentiment puternic și violent care copleșește omul, întunecându-i adesea dreapta judecată.” [3], sinonim expresiei „dragoste copleșitoare”. Uitându-ne la acest înțeles în versetul de aur al Bibliei, Ioan 3:16, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică”, înțelegem că Dumnezeu a patimit, a avut pentru noi o dragoste infinită, necondiționată, o dragoste care a plătit totul, judecata lui Dumnezeu fiind învinsă de dragostea Lui. Ne-a iubit atât de mult încât l-a zdrobit pe Fiul Său! Pentru cine? Pentru noi!?
Desigur, Dumnezeu a dovedit o dragoste foarte puternică, deosebit de intensă și durabilă pentru noi, oamenii; astfel, Săptămâna Patimilor înseamnă și suferința lui Dumnezeu Tatăl, Creatorul Cerului și al Pământului. Dumnezeu și-a întors fața, neputând să-și vadă Fiul suferind atât de cumplit și neputând să vadă păcatul pe care Isus l-a luat asupra Lui.
- Patima = „Înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesia exercitată.”[4] Această înțelegere nu pare să se potrivească cu Săptămâna Mare, cuvântul sinonim fiind „pasiune”, dar chiar și această explicație ne ajută foarte mult să înțelegem că noi am fost și suntem „obiectul” studiat de Dumnezeu. El afirmă: „Căci cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Mei!” (Zaharia 2:8).
Noi, oamenii, creați după chipul și asemănarea Lui, creația mâinilor Sale, suntem și priveliștea cea mai interesantă pe care El o urmărește. Iată ce spune Cuvântul Său: „Căci Domnul Își întinde privirile peste tot pământul ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui.” (2 Cronici 16:9). El ne privește din înălțime și scopul cu care ne urmărește este să ne sprijine, să ne vină în ajutor, să ne ajute să găsim fericirea. Cum putea Dumnezeu să sprijine mai mult creația mâinilor Sale decât făcând un plan de salvare prin jertfirea propriului Său Fiu?
- Patima = „ Iubirea excesivă pentru ceva, o pornire nestăpânită; suferință morală.”[5] Sinonimele pentru „patimi” includ „nărav” și „viciu”. Acest înțeles al cuvântului ne amintește că Domnul nostru Isus Hristos „i-a iubit pe ai Săi, care erau în lume, i-a iubit până la capăt” (Ioan 13:1). Totuși, sinonimul „viciu” pare să fie nepotrivit, deoarece ne gândim la patimi și vicii, cum sunt patima beției, patima curviei, patima violenței și alte obiceiuri imorale și condamnabile.
Gândindu-ne la Domnul Isus, nici nu poate fi vorba de astfel de obiceiuri sau patimi, și nici nu a încurajat vreodată pe cineva înspre un astfel de stil de viață. Totuși, îmi permit să mă exprim că noi, oamenii, am fost „răul” pe care El l-a iubit încât n-a putut să renunțe, oricât l-ar fi costat. Da, noi eram purtătorii de moarte, de viciu, noi eram cei care am beneficiat pe nedrept de toată dragostea Mântuitorului. Ce era bun în om? Răspunsul ni-l dă apostolul Pavel în cartea Romani: „Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac” (Romani 7:18).
Am scris deja peste 1111 de cuvinte despre Patimile Mântuitorului, dar nu cred că am surprins nici măcar o fracțiune din ceea ce s-a petrecut în Săptămâna Mare. În Ghetsimani, la Gabata, pe Via Dolorosa, la Golgota și, desigur, în Cer, unde Tatăl suferea alături de Fiul Său preaiubit.
Închei cu bucuria că după această săptămână groznică urmează ÎNVIEREA!
Hristos a înviat!
