Am ajuns la răscruce de drumuri în viața mea. Au început să apară din ce în ce mai des sentimente de nemulțumire, nu îmi găseam rostul și locul pe acest pământ, o formă de depresie a început să-și facă loc în viața mea, iar eu fără să-mi dau seama i-am deschis ușa încetul cu încetul, pas cu pas…
Bineînțeles că nu am acceptat situația, dar totuși îmi ridicam des semne de întrebare de ce nu mă împlinește nimic din ceea ce fac? De ce orice activitate mă mulțumea doar pe moment și dispărea acest sentiment la clipeala ochiului? Aceste întrebări erau din ce în ce mai dese și un văl s-a așternut peste ochii mei, fără să mai poată fi dat jos pentru că nu făceam nimic în acest sens.
Așteptam ajutorul de Sus, dar nu-L ceream în genunchi, în rugăciune, doar în mintea mea ziceam: „Doamne de ce? Doamne am tot ce își poate dori un om, de ce nu am liniște și în permanenta am stare de neliniște, stare ca de depresie?”
Îmi doream ca prin mine Dumnezeu să lucreze în viețile oamenilor. În mintea mea știam oarecum care este direcția pe care trebuia să merg, dar mai târziu am constatat că Dumnezeu nu are nevoie de resursele mele financiare și de binele financiar pe care-l făceam, El de fapt avea nevoie de mine, de persoana mea, să-i fiu dedicată în totalitate. Cum să credem ca are nevoie de banii noștri când în Mâna Lui stă întreaga bogăție a acestei lumi?
Ce gânduri înșelătoare putem avea uneori din lipsă de părtășie adevărată cu El! Știam într-o oarecare măsură acest lucru, pentru că la teorie suntem cu toții buni, însă în practica e mai greu, dar aveam nevoie de o confirmare mai clară pentru că am simțit ca mă avântam într-un necunoscut și nu știam ce am de făcut și nici nu îmi doream să fac ceva greșit care să mă coste din punct de vedere spiritual.
Când Dumnezeu a început să lucreze în viața mea, când prin metodele Lui a început să mă apropie mai mult de Cuvântul Lui, am început să simt din nou ceea ce am simțit în urma cu 15 ani când m-am predat Lui. Încercările au dat navala în viața mea, una după alta, nu se mai terminau, iar intensitatea lor era din ce în ce mai mare. Nu mai aveam odihnă deloc, mă uitam la familia mea cum dorm cu toții, se făcea ora 3-4 noaptea, iar eu eram trează și abătută, ceva nu mă lăsa să dorm. Am început să-mi plec genunchii înaintea Lui, să cer ajutor ca El să intervină, să facă ce vrea și cum vrea căci sunt Creația Lui, iar El este Stăpânul meu.
Larisa Ciupe
Biserica Penticostală „Betel”, Jibou
Zilele treceau, nopțile mele le petreceam în părtășie cu Domnul și am acceptat ca trebuie să mă las prelucrata de Dumnezeu, transformată și modelată de mâna Olarului, pentru că Dumnezeu mă chema într-o lucrare măreață, iar eu conștientă fiind, fugeam pentru că mă consideram prea mică în ochii Lui ca El să se folosească de mine, iar eu să fiu o aducătoare de vești bune, să fiu o femeie care învață pe alte femei, sau chiar să sădesc Cuvântul lui Dumnezeu în inima și sufletul copiilor.
Au fost lupte grele în mintea mea, pentru că nu eram sigură că acest lucru se poate întâmpla și am început să cer lumină de Sus, iar Dumnezeu a început să-mi facă de cunoscut planul Său. Este extraordinar modul în care El lucrează și cum la clipeala ochiului m-a transformat, mi-a deschis inima pentru lucrarea Lui și a început să ardă în mine dorința de a mă implica în comunitatea de rromi din orașul Jibou, în biserica Penticostală „Betel”, să lucrez cu copiii și cu femeile, să slujesc într-o biserica vie, alături de oameni plini de dragostea lui Dumnezeu, care “m-au adoptat” și m-au copleșit cu dragostea lor, dar mai ales faptul că m-au acceptat între ei a fost un răspuns clar din partea Creatorului. Să fii în armata Domnului, înseamnă o responsabilitate extrem de mare, care atrage după sine mari provocări și totodată încercări după încercări. Este atât de important să ascultam glasul Lui, vocea care ne cheamă să fim lucrători împreuna cu El și ce poate fi mai onorant pentru un creștin decât să-L aibă pe Dumnezeu ca Stăpân și să lucreze împreună cu El și pentru El!
De atunci și până în prezent transformarea mea a fost una radicală și Dumnezeu mi-a trimis în cale oameni minunați, femei binecuvântate, care mă sprijină în rugăciune și împreună cu ele suntem parte din armata Lui. Femeia joacă un rol important în societate, dar mai ales în biserică și în viața de familie, având calitatea de soție și mamă. Noi suntem responsabile de educația pe care le-o dăm copiilor noștri, de armonia din căminul nostru, de relația cu partenerul nostru și de modul în care gestionăm anumite situații mai critice care apar; de aceea este foarte importantă legătura pe care trebuie să o avem cu Cerul, să fie puternica și niciodată să nu se rupă, pentru că de la Dumnezeu primim putere, înțelepciune, pricepere și împreuna cu El suntem biruitoare în toate.
În lucrarea în care Dumnezeu m-a pus, mi-a fost dat să întâlnesc multe priviri triste, inimi zdrobite, femei care zâmbeau și sufletul le plângea, copii care duc lipsa de afecțiune, de o vorba bună, de încurajare, iar acest lucru m-a motivat mai mult să cer Călăuzire de Sus pentru ca Dumnezeu să-mi pună pe buze cuvinte potrivite de încurajare, de zidire pentru cei ce au nevoie. Este o luptă spirituală foarte puternică, iar diavolul este din ce în ce mai furios pentru schimbarea care se produce în viețile celor pe care Dumnezeu îi transformă, însă, rolul nostru, al femeilor care ne aflăm în lucrarea de slujire a altor femei, este de a ne înarma cu post, rugăciune și în toate să-L cerem pe Dumnezeu. El să ne deschidă calea, să meargă împreuna cu noi, să ne ținem strâns de El și mai ales avem nevoie de multă veghere. O clipă de neveghere ne poate costa slujirea, sau chiar mântuirea. Trăim vremuri grele, vremuri în care valorile morale nu se mai respectă, vremuri în care Cuvântul lui Dumnezeu este acceptat din ce în ce mai puțin de societate, ba chiar și de creștini și este nevoie de unire în rugăciune. Am practicat acest lucru și am văzut că unitatea în post și rugăciune face minuni.
Acum, scriind aceste rânduri, vă mărturisesc cu toată sinceritatea că trăiesc cu adevărat pentru Cristos, cu dorința de a trăi acea pocăință autentică care face să ardă în mine un dor de veșnicie, o dragoste pentru aproapele, și-o dragoste pentru Împărat, iar lacrimile care-mi curg scriind aceste cuvinte mă fac să radiez de împlinire și îmi doresc ca Dumnezeu să-și găsească plăcerea în mine și prin mine să lucreze în viețile femeilor pe care mi le va da în cale în continuare. Mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate, pentru liniștea așternută în sufletul meu, dar mai ales pentru sentimentul de iubire aparte pe care-l am pentru etnia rromă.
Pentru că printre „dragele mele surori” de etnie rromă (cum îmi place mie să le zic), El mi-a arătat cât de frumoasă este smerenia împodobită de simplitate și fericirea adevărată.
Îi respect, îi prețuiesc și pe aceasta cale le mulțumesc pentru că m-au învățat ce înseamnă să iubești pe cel de lângă tine, să ierți, să dăruiești, dar mai ales acele îmbrățișări pe care le primesc ori de câte ori mă aflu la părtășie și studiu Biblic în comunitatea lor, iar grupa de copii ai bisericii Betel mi-au arătat că sunt cu adevărat diamante care au stat în ascuns și mă bucur că am avut privilegiul sa-i descopăr și să văd în ei viitori slujitori în armata Domnului.
Dragele mele cititoare, vreau să vă încurajez să cereți din partea lui Dumnezeu lumină, călăuzire, să cunoașteți planul pe care-L are cu privire la viețile voastre, la modul în care trebuie să lucrați în Via Lui și cel mai important lucru – să vă lăsați la îndemâna Lui. Dumnezeu surprinde într-un mod frumos și orice lucru El îl face frumos la vremea hotărâtă de El.
Să fiți femei aducătoare de vești bune și o adevărată mărturie pentru cei din jurul vostru, iar cei din casele voastre și nu numai, să-L vadă în voi pe Mântuitor.
