Rodica: Cum e la Târgu Mureș? Cum te-ai simțit zilele acestea aici?
Mika: Să știi că plec cu amintiri foarte frumoase, am trăit emoții pe care nu le-am mai trăit de când slujesc alături de o mulțime de oameni frumoși. M-a onorat invitația pe care am primit-o, și am întâlnit doar oameni călduroși și deschiși. Să știi, când întâlnești oameni care sunt primitori de oaspeți și așa, nu doar acasă, slujirea e mult mai ușoară, și acestea au conturat și au lucrat cumva, în ciuda faptului că nu am voce în perioada aceasta, să mă facă să mă simt bine, indiferent de lupte sau circumstanțe. Dar m-am simțit foarte bine.
Rodica: Trebuie să spunem că ai fost într-un concert interconfesional organizat de cântăreți din biserica adventistă, penticostală, baptistă, și am participat și eu la concert, și ați strălucit fiecare în felul vostru, exact așa cum a fost și titlul „Fii o lumină”. Să ne ajute Domnul să fim o lumină. La concert ai cântat două cântece și, la al doilea, am simțit că este cântecul care te definește. Spune-ne câteva lucruri despre acest cântec, dacă l-ai compus tu, dacă l-ai preluat, și de ce te identifici cu el?
Mika Varga
Mika: Când m-am căsătorit, soțul meu Adi m-a rugat, și m-a îndrumat și m-a susținut, și m-a încurajat să fac un album, și, în momentele acelea am simțit să îi scriu lui Otto Pascal, să-mi compună 4 cântări. Așa a și făcut, printre care a fost și cântarea „În ceasul cel mai greu”. A fost scrisă cântarea aceasta într-o perioadă foarte bună din viața mea, abia eram căsătorită, și am lăsat acea cântare deoparte de ani de zile. În momentul în care am rămas însărcinată și am aflat diagnosticul copilului nostru, în momentul în care am trecut printr-o vale destul de adâncă, și în momentul în care ceasul cel mai greu a sunat și în dreptul nostru, Dumnezeu m-a călăuzit și mi-a îndreptat inima spre această cântare. Puteam să aleg oricare alta, dar eu am simțit, deși e o cântare simplă, nu e o cântare grea, complicată, am simțit să îmi focusez atenția asupra ei. Așa am și scos cântarea, care a avut un impact extraordinar, e povestea mea, și povestea multor oameni. Mii de oameni s-au identificat prin versurile acestei cântări, și sunt mărturii foarte grele și foarte mari în spatele acestei cântări. Deci, cântarea a fost scrisă pentru mine, într-o perioadă foarte bună din viața mea, neștiind că, după mulți ani, mă va defini sută la sută.
Rodica: Deci, dacă facem niște calcule, ești căsătorită de 8 ani de zile. Și, cum a fost viața de căsnicie, ținând cont că în primii zece ani sunt perioade de acomodare, copii mici și alte activități specifice?
Mika: Primul an a fost foarte greu, sunt cupluri care spun faptul că primul an e cel mai roz, sau, cealaltă categorie de cupluri care mărturisesc faptul că primul an e greu. Pentru noi a fost greu, mai ales că relația de prietenie a fost aproape un an de zile. Doi oameni cu caractere total diferite, cunoscuți de puțin timp, a fost greu, dar, încercarea prin care am trecut a lucrat la unitate, și la o dragoste duhovnicească, nu pământească. Pentru că dragostea aceasta pământească e șireată, dacă o pot numi așa, ne păcălește foarte mult, iar dragostea duhovnicească acoperă, iartă, susține. Și, cumva Dumnezeu a știut că prin cuptorul acesta, noi vom crește foarte mult spiritual și vom fi o mărturie vie pentru oamenii din jurul nostru.
Dar, nu vreau să dramatizez, a fost și un an frumos, un an în care am călătorit mult și ne-am bucurat unul de celălalt, doar că șlefuirea a fost grea.
Rodica: Cum ți-ai dat seama că a fost o diferență între dragostea duhovnicească, cea pe care o găsim scrisă, să zicem ca și text de referință în 1 Corinteni 13, și dragostea Eros, dragostea după care totuși aleargă în special cei tineri, și și-o doresc; să fie iubiți, să fie în centrul atenției?
Mika: Dragostea aceasta pământească se axează mult pe sentimente: „Acum simt să te iubesc, în 5 minute ne certăm, după zece minute nu știu ce mai facem”. Am văzut o dragoste duhovnicească în Adi, cunoscându-l de-a lungul timpului, greșind, și totuși iertându-mă. E o dragoste care rezistă, și o simți că e direct din cer de la Dumnezeu, pusă în om, în Adi, pusă în mine, și aceasta e rugăciunea mea: „Doamne, învață-mă să iubesc cu o dragoste, cu o iubire duhovnicească”. Asta pământeasca cred că doar ne păcălește, e schimbătoare. Se schimbă de la minut la minut, pe când cea duhovnicească e stabilă. E acolo, ajută, clădește, zidește, ridică. Mă rog, să rămână dragostea aceasta și să crească în mine și în Adi, pentru tot restul vieții.
Rodica: Foarte frumos spus! Și ce putem face, ai spus deja că trebuie să ne rugam. Ce putem face este să fim tot timpul plini de această dragoste a lui Dumnezeu, pe care să o putem oferi altora, pentru că în general iubirea este foarte căutată pentru a fi primită; toți oamenii vor să se simtă iubiți.
Mika: Corect! Și de multe ori uităm să oferim iubire, avem așteptări, dar noi nu oferim la rândul nostru. Rugăciunea este foarte importantă, în același timp, noi când ne rugăm pentru iubire, Dumnezeu ne trimite și testele. De multe ori cădem, sunt vremi în viețile noastre când Dumnezeu îngăduie oameni greu de iubit. Acum nu mă refer neapărat la căsnicie, ci în general. Ne rugam, Doamne, învață-mă să iubesc, și Dumnezeu ne trimite un test, doua sau mai multe. Mi-am dat seama cum să iubesc oamenii greu de iubit. Mă gândesc la dragostea lui Cristos pentru mine, eu păcătoasă, Mika, în fiecare zi întristându-l, păcate pe care le cunosc, păcate pe care nu le cunosc, și totuși, Cristos mă iubește, și cumva El mă învață să iubesc și eu oamenii greu de iubit. E ușor să iubim pe cei care ne iubesc, e foarte simplu, dar e foarte greu să scoți din tine o iubire care e venita de la Cristos pentru oamenii dificili, pentru oamenii mai greuț, să nu zic greu de iubit. Important e să luam exemplul lui Cristos, și privesc la viața Lui pe pământ, prin câte a trecut și câte a făcut, și câte cârtire a auzit în urma Lui, și totuși El nu s-a oprit din a face minuni, din a vindeca, din rugăciune, din post, și totuși, a auzit cârtire în jurul Lui mereu. DA, atunci când ne vom ruga pentru iubire, testele vor veni, dar e important să rămânem statornici, să ne dorim să creștem și să preluam exemplul lui Cristos. E cel mai frumos exemplu.
Rodica: Așa este, El este sacrificiul suprem și iubirea care s-a oferit pe Sine. Așa cum spunea cineva, ca, Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devina iubire, și Isus s-a coborât atât de jos în mizeria noastră. Cum simți tu iubirea Lui Dumnezeu?
Mika: O simt zilnic, și în fiecare secundă, nu neapărat prin faptul că îmi oferă. Cânt o cântare care spune în felul următor: „Să vreau Vindecătorul, nu doar vindecarea, să vreau Salvatorul, nu doar salvarea, să vreau Dătătorul…”. Să știi că iubirea Lui Dumnezeu am simțit-o și în valea cea adâncă prin care am trecut timp de 4 ani de zile, împreună cu soțul meu. M-am gândit așa, am fost un lut pe roata Olarului, și, mi-am construit o imagine în mintea mea, ca să îmi dau seama cât sunt de iubită și câtă atenție îmi oferă Dumnezeu și în pustiu, și atunci când nu îmi răspunde ani de zile unei rugăciuni sau mai multor rugăciuni. Mi-am construit o imagine a unui olar lucrând un vas, un vas ciobit, un vas spart, și mi-am imaginat câtă atenție distributivă trebuie să aibă olarul asupra vasului. Cred că dacă și-ar lua o secundă atenția de la vas, ar căpăta o altă formă. Dar toată atenția olarului este asupra vasului. Și mi-am dat seama că eu sunt un vas în mâna Olarului, și indiferent cât mă rog și nu primesc niciun răspuns, atenția Lui este asupra mea. Mă simt iubită, dragostea Lui Cristos o simt în oameni, nu în toți, pentru că e o realitate cruntă pe care o trăim acum, și nu doar acum. Chiar și noi creștinii, am uitat ce e iubirea, am uitat să mai fim oameni în primul rând. E trist, dar o simt pe propria-mi piele. Ah, iubirea o simt în oameni, o simt prin cei care îmi calcă pragul casei, prin Biserică, prin copilașul meu. De multe ori am văzut pe Dumnezeu în Crista, în Adi. De multe ori prin luptele pe care le port, pe care le am, indiferent de cei ce aud, cei ce văd, simt că Dumnezeu mă iubește și ne iubește ca și familie, și, eu și casa mea vom sluji Domnului indiferent de circumstanțe.
Rodica: Domnul să te ajute! Îți trebuie o înțelepciune deosebită să poți să identifici dragostea Lui Dumnezeu, și sunt de acord cu tine că avem atât de multe lucruri minunate de care cumva noi beneficiem, dar nu sunt meritul nostru. Și spuneai că te-ai simțit iubită, și asta iarăși e o lucrare a înțelepciunii și a Duhului Sfânt, chiar și în valea greutății cu care te-ai confruntat, a durerii. Nu toată lumea știe povestea ta, deși ești foarte prezentă și ai fost și în timpul acela de suferință, și cred că prin atitudinea ta ai fost o mare încurajare pentru multe mame, pentru mulți oameni care se confruntă cu durerea. Povestește-ne pe scurt, cum ai coborât în vale, cum a apărut suferința în viața ta, ca mamă, ca femeie?
Mika: A apărut într-un moment în care nu ne așteptam, pentru că nimeni nu se aștepta să treacă printr-o încercare, deși știm că Biblia ne spune că vom avea necazuri. Într-o zi, îmi place să o numesc normală, pentru că așa vin veștile, când nu ne așteptam, într-o zi în care voiam să aflăm dacă vom avea fetiță sau băiețel, doctorul ne-a dat o altă veste, nu ne așteptam, un diagnostic crunt, dureros, sindromul Patau, trisomia 13, și însemna „viața limitată”. Mi s-a spus faptul că copilașul nostru este posibil ca să moară din clipă în clipă. Au fost 9 luni în care mă întrebam în fiecare zi dacă mai mișcă, dacă mai respiră, sau dacă deja a murit. Ni s-a spus și faptul că în timpul contracțiilor când le voi avea e posibil să ne supraviețuiască.
Rodica: Și era primul copil?
Mika: Primul copil, da. O fetită, Ruthi. Am născut-o și a fost o luptătoare. Dumnezeu i-a dat o putere extraordinară să se lupte cu viața. Ne-am bucurat de ea 4 ani de zile, am născut-o estetic foarte diferita. Buza superioară îi lipsea, forma nasului era diferită…
Rodica: Asta din cauza bolii?
Mika: Din cauza bolii. Era nevăzătoare, și, cred că cel mai greu a fost pentru noi să ne luptam cu epilepsia, pe care o avea 24 din 24 de ore. Am învățat să îi introducem sonda, am învățat să îi administrăm medicamente, injecții, droguri. Când dormea era sedată, doar așa putea să doarmă.
Rodica: În rest era agitată și făcea convulsii?
Mika: În rest era agitată, avea convulsii foarte multe, urla de foarte multe ori, probabil din cauza durerii. Cât am putut, și câtă putere ne-a dat Dumnezeu, am făcut tot ce ne-a stat în putință pentru ea. Iar, după 4 ani de zile, tot după o zi normală, o seara normală, când ne-am pus la somn, Dumnezeu a chemat-o acasă. Și am înțeles că aceasta a fost voia Lui, care e bună, plăcută și desăvârșită. Și nu trebuie să lupt împotriva voii Lui, și nu trebuie să mă supăr, și nu trebuie să ridic întrebări supărătoare, trebuie doar să accept voia Lui Dumnezeu. Și am spus: „Doamne, doare, doare cumplit, dar, acceptăm voia Ta”. Sunt imediat trei ani de când Tata a chemat-o acasă, o dată cu ea cred că jumătate din sufletul meu a plecat. Poate unii oameni nu înțeleg, pentru că sunt un om activ, și în social media, sunt un om care, Biblia îmi cere să fiu o mamă veselă, nu cred că i-ar face bine copilului meu să mă vadă mereu tristă.
Rodica: Câți ani are Jason?
Mika: Are imediat 3 ani. Da, Dumnezeu l-a trimis ca pe o mângâiere. Un balsam vindecător pentru sufletele noastre, este Jason. Și, atât de înțelept a lucrat Dumnezeu! Ne bucurăm de el, cu un ochi plângem, și cu unul râdem. Dar, suntem recunoscători lui Dumnezeu, și nu aș schimba nimic. E înțelept Dumnezeu, și El nu greșește niciodată.
Rodica: Nu ți-a fost frică atunci când ai aflat că ești însărcinată, sau când ți-ai dorit să ai un al doilea copil, nu ți-a fost frică de un alt atac, cu un alt sindrom, având deja un copil cu o astfel de boală, poate, nu știu dacă aveți pe cineva în familie…? Ce v-au spus doctorii, de unde apare o astfel de situație?
Mika: Nu avem așa ceva în familie. Eu cred că a fost din planul lui Dumnezeu, toată povestea aceasta. Cu un scop Ruthy a fost trimisă pe pământ. Sunt multe minuni pe care Dumnezeu le-a făcut prin ea, și suntem recunoscători, cum spune Pavel, „cine se laudă, să se laude în Domnul”. Ne lăudăm în Domnul cu minunile pe care El le-a făcut prin povestea asta. Când am aflat că sunt însărcinată, ne doream foarte mult un al doilea copil, nu am purtat în mine sentimentul de frică niciodată. Te rog să mă crezi. Atât de încrezătoare am fost, o pace, „am o pace cât o mare”, așa cum spune acel cântecel. Am fost copleșiți de pacea lui Dumnezeu, și știam că Dumnezeu e înțelept și nu ne dă mai mult decât putem. Și știam, simțeam, credeam în Suveranitatea lui Dumnezeu, în credincioșia Lui, și am spus, copilul acesta va fi sănătos, și mărturiseam cu gura mea, cu voce tare, mărturiseam sănătate, mărturiseam viață, mărturiseam binecuvântarea lui Dumnezeu peste copil, peste noi ca familie. Nu am purtat acest sentiment de frică, deși, doctorii ne bombardau cu telefoane, și erau foarte sceptici, și ne întrebau, cum va fi, dacă va fi, sunt șanse 50% – 50%. Acum o spun în premieră, ne dorim foarte mult un al treilea copil, și, Dumnezeu are vremea Lui. Nu ni-l da când ne dorim noi, ci când voiește El, și nici acum nu port sentimentul de frică.
Rodica: Dumnezeu să vă binecuvânteze, și te felicit pentru curajul acesta de a vrea să fii mamă și de a-ți asuma aceste riscuri. Chiar m-am gândit că, deși medicii nu ți-ar fi zis, îți vor veni gânduri așa din senin, că oare ce se va întâmpla, având deja o experiență… Vezi că, vedem pe cineva cu o boală, și deja ne gândim „oare nu o să am și eu…?” Deci, suntem oameni și suntem influențabili. Dar, în ciuda suspiciunilor medicale, uite că Dumnezeu ți-a dat putere, ți-a dat credință, și ai fost biruitoare. În aceasta perioada de patru ani, și chiar înainte, când ai aflat că Ruth, fetița ta va fi cu probleme, care a fost momentul tău cel mai de jos, momentul de minim, de groază și disperare? Și, cum ai trecut peste momentul acela?
Mika: Îmi amintesc de un moment când plecasem de la spital, Ruthy încă nu era născută. Știam despre sindrom, știam cum va arăta, căutasem și eu pe Google sindromul. Sunt 3 faze, Ruthy a avut faza medie, și auzeam din multe părți cuvântul „avort”, cuvânt care m-a prăbușit. Apropo, țin minte că am îngenunchiat în parcare, și am spus: „Doamne, eu nu mai pot, nu mai pot nici să mă ridic, nici să aud, nici să simt, nici să continui, nu mai pot”. Plângeam și îmi vărsam sufletul, în genunchi, în acea parcare, pentru că nu mai puteam să mai duc încurajările astea, cu ghilimelele de rigoare, de a renunța la copilul pe care Dumnezeu a hotărât și l-a pus în mine. Spune că „rodul pântecelui este o răsplată dată de Domnul”. El m-a răsplătit printr-un copil mai special, un copil prin care Dumnezeu a schimbat mii de vieți. Și nu sunt basme, acestea nu sunt povești, sunt mărturii reale, care ne-au dat de-a lungul timpului putere să mergem mai departe, indiferent de ce-am auzit. Și apoi au fost multe ceasuri grele în viețile noastre, a mea și a lui Adi. Când am avut-o, când se zbătea între viață și moarte, trebuia să o resuscităm, trebuia să o salvăm, trebuia să fim acolo. Au fost momente cumplite, cred că cele mai grele momente, când ea efectiv lupta între viață și moarte. Acelea au fost cele mai grele momente.
Rodica: Am reținut totuși că, în momentul acela greu când te luptai cu sfaturile oamenilor, care te încurajau la avort, la moarte, ai făcut ceva: te-ai plecat pe genunchi. Cum ai auzit vocea lui Dumnezeu, sau cum ți-a vorbit Domnul? Pentru că atunci când ne plecăm pe genunchi, nu doar noi vorbim, ci și El vorbește…
Mika: E atât de important să avem ochii, inima și mintea deschise, pentru că Dumnezeu vorbește în multe feluri. L-am auzit, L-am simțit, Dumnezeu m-a încurajat prin copii, Dumnezeu m-a încurajat prin adulți, Dumnezeu m-a încurajat prin multe, multe moduri și feluri, și Dumnezeu ne-a înconjurat cu oamenii potriviți, pentru că avem tendința să fim doar curioși, avem tendința să fim doar răi, avem multe tendințe, dar când purtăm în noi dragostea care vine de sus, noi știm că trebuie să ne slujim, noi știm că trebuie să ne aplecam unii spre alții, spre nevoile oamenilor. Dumnezeu ne vorbește și printr-un text din Biblie, și printr-o cântare, și prin Cuvântul Lui, printr-o frunză care cade dintr-un copac, printr-o pasăre care cântă. Eu mereu am fost deschisă spre a auzi vocea Lui Dumnezeu, și Dumnezeu mi-a vorbit prin multe feluri. A fost o perioadă de cinci luni de zile după ce am născut-o pe Ruthy, în care efectiv nu Îl auzeam. Nu Îl auzeam nu pentru că El nu voia să îmi vorbească. Au fost cinci luni de depresie, cinci luni în care nu puteam să mă rog, nu puteam să aud, nu puteam să cant, nu puteam să vorbesc. Cinci luni în care am fost zdrobită, și am fost eu în suferința mea cu o durere nerostită. Dar, după cele cinci luni de zile, gândul lui Cristos a fost pus în mine, și am ascultat, și am conștientizat că trebuie să mă ridic, nu prin puterile mele, ci prin puterea lui Dumnezeu. Și bine am făcut, pentru că Dumnezeu a lucrat într-un mod minunat. Am suferit patru ani, sufăr și acum pentru că nu o mai avem pe Ruthy, și Ruthy a fost pentru noi o bucurie extraordinară, dincolo de sindrom de boală, dincolo de greutăți, ne-am bucurat foarte mult de ea, și am slujit-o cu toată dragostea pe care Dumnezeu a turnat-o în noi.
Rodica: Nu ai auzit niciodată gândul „așa că Dumnezeu te-a pedepsit, sau nu-i pasă de tine, sau a uitat de tine”, în acea perioadă?
Mika: Mărturisesc că am gândit așa, spre rușinea mea, în acele 5 luni.
Rodica: Te întreb, pentru că se întâmplă ades să gândim așa, și când ne confruntăm cu lucruri mai puțin dramatice… „Oo, Dumnezeu, cred că a uitat”.
Mika: După ce am născut-o pe Ruthy, acea perioada de cinci luni de zile, m-a copleșit deplin. Stăteam toata ziua în casă, plângeam, și îl întrebam pe Dumnezeu: „Dar unde ești Doamne? De ce mi-ai făcut asta? Cu ce ți-am greșit atât de tare încât să mă pedepsești?”. Și tendința asta pe care am avut-o eu de a gândi așa, au avut-o și alții; și, de multe ori credem că, dacă trecem printr-un cuptor, e o pedeapsă. E foarte greu să îți exprimi durerea, și cineva să îți spună, „te-a pedepsit Dumnezeu”. Pentru că întâlnim astfel de persoane.
Rodica: Și ai întâlnit altfel de persoane?
Mika: Da, ni s-a spus chiar din partea unui om al rugăciunii… După o zi de post în care am stat în post și rugăciune, m-am dus la ungere cu fetița noastră, și el a spus că „din cauza voastră Ruthy este așa”. Pentru mine a fost cea mai mare lovitură. Noi am mers cu dorința de a fi vindecată, nicidecum de a primi o astfel de lovitură, atât de mare. Sunt oameni și oameni în diferite tabere, dar, ne-a îmbrăcat Dumnezeu cu o putere extraordinară să stăm cu capul sus, și să înțelegem că Dumnezeu de fapt ne-a iubit și ne iubește, și a ales de fapt să ne treacă printr-un cuptor ca să facă din noi două vase destoinice pentru împărăția Lui. Asta am înțeles, și asta am văzut, și sunt ferm convinsă, nu am nicio îndoială că ar fi fost o pedeapsă. Am mărturisit, și copiii sunt o binecuvântare, știm asta din Cuvântul lui Dumnezeu, nu scrie că ar fi altfel. Deși sunt furtuni în viețile noastre pe care noi ni le pricinuim, și sunt furtuni pe care Dumnezeu le îngăduie. Acum noi știm că nu am pricinuit furtuna, ci Dumnezeu a îngăduit-o.
Rodica: Vad că îți place să citezi mult din Biblie, și te bazezi pe Cuvântul lui Dumnezeu în ceea ce faci. Care este pasajul tău preferat?
Mika: Acum, că Dumnezeu mă folosește în lucrarea asta atât de frumoasă, înainte să aflu diagnosticul, după ce m-am căsătorit, am spus, versetul meu preferat, care e și simplu și cu toții îl știm: „Pot totul în Cristos, căci El mă întărește”. Nu am știut de ce am ales acest pasaj să fie versetul meu preferat. Mai târziu am înțeles, m-a întărit Dumnezeu în diferite circumstanțe, în diferite situații. Acum, tot versetul acesta a rămas reperul casei noastre și sursa noastră de convingere și încurajare, că noi nu prin puterile noastre, nu pe carele noastre, nu pe chibzuința noastră, ci ne bazăm numai pe puterea Lui Dumnezeu. Într-un pasaj din Biblie spune: „Cel ce uda pe alții, va fi și el udat”. Asta caut, dacă Dumnezeu a pus prin harul Lui, nu că aș avea eu un merit sau că aș fi mai grozavă, căci nu sunt. El a ales să mă „văruiască”, PENTRU RODICA DE VERIFICAT. Așa a zis: „să mă văruiască? dacă pot să spun astfel, nu vreau ca ceea ce mi-a oferit Dumnezeu să păstrez pentru mine, nu la asta suntem chemați, ci să ofer mai departe, și să o fac dintr-o inima curată, dintr-o inima sinceră și dintr-o inimă umilă, asta e chemarea mea. Și vreau să ud pe alții astfel prin cântare, prin ceea ce Dumnezeu îmi pune pe inimă, nu vreau să păstrez pentru mine.
Rodica: Care este modul prin care tu îl onorezi pe Dumnezeu cu viața ta? Cum te închini tu acum, având, sigur, aceasta lacrimă după Ruthy, dar totuși având mult mai multă disponibilitate acum pentru lucrarea Domnului.
Mika: Este adevărat! În timp ce o aveam pe Ruthy mi-am înțeles chemarea, iar Dumnezeu atât de clar mi-a vorbit, și am început să încurajez, în special am pornit o lucrare pentru femei, prin vloguri online, care au avut un impact foarte mare. După moartea lui Ruthy, Dumnezeu m-a chemat și printre femei, nu doar în fața unui ecran. Îmi aduc aminte faptul că, după ce a murit ea, am fost invitată de către o biserică, unde au fost o mulțime de oameni care au ascultat mărturia, și la finalul mărturiei, foarte mulți oameni s-au predat, l-au primit pe Domnul Isus în inimile lor. Asta a fost pentru mine cea mai mare realizare, exact după o zdrobire atât de puternică, să îți înmormântezi propriul copil. Dumnezeu a pus darul în mine de a cânta, de mică, de la 4 ani am început cu tatăl meu să cânt. Suntem o familie de „cântăcioși”, dacă pot să spun asta. Sora mea, unchiul meu, tatăl, îl lăudăm pe Dumnezeu. Și în mediul online asta fac, vlog, și pun și cântări acolo. Slujirea nu e doar în mediul online sau printre oameni, slujirea pornește de la mine de acasă. Soțul meu, copilul, acolo ne zidim altare, acolo Îl căutăm pe Dumnezeu, și chiar prin ciorba în care amestec ziua, când amestec în ea, mă închin. Pun o cântare, pun un podcast, pun o predică, caut să fructific timpul pe care îl am, de acasă, că tot ce sădesc în inima mea, și culeg în inima mea să ofer mai departe.
Rodica: Cum arată o zi din viața ta? O zi obișnuită, din viața ta și a familiei tale?
Mika: De luni până vineri, sau în weekend?
Rodica: Poți să alegi o săptămână dacă vrei, că noi suntem curioși și discreți și ne place să știm, că poate ne molipsim cu un obicei bun.
Mika: Dacă am un obicei bun, și mă laud în Domnul, repet, nu vreau să se înțeleagă greșit, este faptul că, mi-am creat un loc în casa mea, care mă atrage spre închinare. Am în living un corner, acolo mi-am pus eu o măsuță cu o floare, cu ce mi-am mai creat eu acolo, ce mă inspiră foarte mult, sau în bucătărie pe masă. Și ce obicei mai am, îmi las Biblia deschisă, îmi pun carnețelul acolo sau caietul, multe creioane colorate, pe mine mă inspiră lucrurile astea. În primul rând Cristos, dar vreau să spun că detaliile astea contează. Și faptul că îmi țin Biblia deschisă, cumva e o invitație spre a-mi reaminti ce am citit din Biblie dimineața, sau să pun în practică, citesc, rețin versetul, dar poate peste câteva ore nu îmi mai amintesc exact, dar faptul că Biblia e deschisă mă ajută, faptul că am un loc în care mă închin, în care citesc, în care mă inspir, mă ajută foarte mult. Iată o zi din viața mea normală, de luni până vineri! Sunt un om matinal și sunt și pasăre de noapte. Deci, dorm puțin.
Rodica: Oo, asta e ceva rar întâlnit!
Mika. Da! Dorm puțin. S-a răsfrânt ceva asupra mea, de când am avut-o pe Ruthy, nu prea dormeam, nu am avut nicio noapte, pot să număr, nu știu dacă aș putea să spun că am avut două-trei nopți legate, în care am dormit. Și acum simt că duhul luptă cu somnul, din cauza că eu multă vreme am fost trează noaptea. La trei dimineața, mergeam prin bucătărie de parcă ar fi fost doisprezece după-amiaza, nu mă afecta nimic. Am timpul meu de dimineață, apoi am timp cu Jason, luăm micul dejun împreună, ne rugăm împreună, și ce am mai făcut un obicei, ce l-am învățat acum, când plecăm din casă, indiferent că plecăm de cinci ori pe zi, ne ținem de mână și ne rugam: „Doamne, păzește-ne Tu la plecare și la venire”, așa cum spune și Biblia, „păzește mașina (cu mașina ne deplasăm de cele mai multe ori), păzește-l pe tati la muncă, păzește-ne pe noi, chemăm numele Tău peste noi, peste casa, peste bunurile pe care le avem prin Harul Tău, binecuvântează-l pe JJ, așa îi spunem, pe mami și tati, Amin!” Și el închide ochii și stă acolo, zice așa în limba lui ce spune, și la final spune: „Amin”. Vreau cu obiceiul ăsta, deși poate acuma înțelege, dar când era mic nu înțelegea ce se întâmplă, vreau să rămână întipărit în inima și mintea lui, să fie un obicei pe care să îl ducă mai departe. Mergem la cumpărături, ieșim la activități, avem câteva activități împreună. În weekend pregătim cina, tati vine de la muncă. E cel mai bucuros, e momentul preferat din zi când tati vine acasă. Îl primește când deschide ușa cu cea mai mare bucurie. E cea mai mare bucurie când îl vede așa pe Jason. În weekend e diferit, suntem primitori de oaspeți, avem prieteni prețioși în jurul nostru, duminica după biserică e casa plină la noi, avem activități împreună, și avem și părtășii împreună, și jocuri. Și, ce au spus, mulți dintre ei, a fost în felul următor: „De câte ori am venit în casa voastră, deși Ruthy poate era în convulsii, am văzut bucurie. Dar nu o bucurie din asta trecătoare, o bucurie care vine direct de la Tatăl, și o pace, o pace în mijlocul furtunii”. Poate sunt părinți când trec prin încercări tind să împovăreze nevrând pe oamenii din jur, sau să stea mereu morocănoși, supărați. Noi am fost altfel, și nu că suntem mai grozavi, ci ne-am lăsat călăuziți de Duhul lui Dumnezeu și, ce a pus Dumnezeu în noi, nu am păstrat pentru noi. Am dat mai departe.
Rodica: Foarte frumoase obiceiuri! Cum îți iei timp ca să pregătești vlogurile, să repeți cântările, asta faci printre celelalte, sau, te ajută cineva, are grija de Jason? Cum te organizezi?
Mika: Toate activitățile pe care le fac, aproape toate, le fac în prezența lui Jason. No other choice ( nu am altă variantă), pentru că, diaspora e dură când vine vorba de treaba asta. Greu găsești o bonă, greu găsești pe cineva care să te ajute. Sora mea, de exemplu, lucrează foarte mult, cumnatele mele la fel, Adi mă ajuta foarte mult când poate, dar majoritatea timpului el lucrează. Și atunci, nu am la cine să apelez două ore, trei ore, căci am ceva de făcut. Vlogurile le filmez în timp ce el îmi doarme. Au fost foarte multe dăți când s-a trezit în timp ce filmam, când nu mă lăsa efectiv să spun un cuvânt, și e foarte greu când te deconectezi, să te reconectezi, să te aduni. Au fost momente când, cu camera în față plângeam, și eram frustrată: „de ce nu ai mai dormit zece minute, cam atât mai aveam din vlog”… Dar Dumnezeu m-a ajutat să… au fost lucruri pe care le-am început dimineața, și le-am terminat numai seara, căci nu am avut altă opțiune. Cântările le repet în timp ce fac curat, în timp ce gătesc, printre activități. Nu am un timp în care, nu știu, Jason să fie afară, și eu să fiu liniștită și să pot repeta. De citit, la fel.
Rodica: Deci lucrezi full time!
Mika: Da, sunt un om activ, nu mă plictisesc niciodată, eu cu mine. Chiar nu mă plictisesc, că am multe lucruri de făcut, și îmi pare rău că nu fac mai mult decât ar trebui. Știi că este un verset în 2 Timotei care spune „Înflăcărează darul care este în tine”. Și, asta înseamnă că de multe ori, pentru că mă iau cu rutina de zi cu zi, am de făcut atâtea treburi, cum, să înflăcărez darul? Și Dumnezeu m-a oprit de multe ori din goana mea, să îmi amintească, că „un lucru trebuie”, cum i-a spus Isus Martei.
Rodica: Spune-ne câteva lucruri despre Jason.
Mika: Jason a fost un copil promis de Dumnezeu. În momentul în care am ieșit la o seară de rugăciune cu Ruthy în brațe, Dumnezeu ne-a vorbit prin faptul că Ruthy va fi o mare binecuvântare pentru noi, și că noi vom fi binecuvântați prin ea. Nu am înțeles nimic atunci. Și că Dumnezeu ne va binecuvânta cu un alt copil. Un uns al Domnului trimis de El. Cred că de aceea nu am purtat sentimentul de frică în mine. Aveam cumva o promisiune făcută din partea lui Dumnezeu, și mă bazam pe acea promisiune. Jason e o splendoare de băiat, așa cum fiecare mamă își laudă copilul. Nu înțelegeam mămicile care spuneau, „iubirea mea, viața mea, dragostea mea”. Le-am spus: „ce vă tot alintați atâta?”. Dar acum înțeleg, sunt topită după el, dar încerc să fiu o mamă echilibrată, să nu dau în alte extreme, să știe și ce e mustrarea și ce e dragostea. Este un copil foarte activ, uneori mă epuizează, dar comparându-l cu Ruthy, uneori tind să compar, spun „Slavă Domnului că merge, Slavă Domnului că aleargă, că e foarte activ”.
Rodica: Seamănă cu mama lui!
Mika: Seamănă cu mama lui! Da! Deși, fizic, seamănă cu tatăl lui. Toată lumea spune: „ce frumos e, ca tatăl lui”. Și eu spun: „hm, mulțumesc”, m-am resemnat, ce să fac? Da, cred că Dumnezeu îl va folosi și mi-a promis că ceea ce a început cu Ruthy va continua cu el, și vreau să fiu foarte atentă, foarte atentă, pentru că cel mai bun exemplu sunt eu, cel mai bun exemplu este Adi. Cel mai bun exemplu e Cristos, dar nu mă refer așa, la vârsta lui fragedă. E mereu în jurul nostru, iar ceea ce facem noi, el le preia. Și am văzut că a luat obiceiul în rugăciune, și asta mă bucură foarte mult, știe toate cântările mele pe de rost, toate; așa, în limba lui, în modul lui. E un copil care ne umple inimile de bucurie și de mângâiere. E „mângâierea noastră”, așa îl numim. Cred că Dumnezeu va lucra minunat prin el, și noi ca părinți ne luptăm să purtăm Chipul lui Dumnezeu în noi, să vadă Chipul lui Dumnezeu și când suntem fericiți și când suntem supărați. Mereu să vadă Chipul lui Dumnezeu în noi. Cred că acesta este cel mai bun exemplu.
Rodica: Da. Cum e viața la Londra? Și așa, cu o aplicație practică pentru cei din România, care au poate un alt stil, și poate ne lipsesc unele lucruri, sau poate unele le avem, și voi nu le aveți acolo!?
Mika: Mâncarea bună din România, papanașii, sarmalele, astea îmi lipsesc mie. Eu sunt patriotă.
Rodica: Sunt periculoși!
Mika: Sunt periculoși, așa este! Eu sunt patriotă. Iubesc România. Și, de câte ori sunt invitată în România, sunt cea mai bucuroasă, când pun piciorul pe pământul nostru, sunt cea mai bucuroasă. E sentimentul acela de acasă. Uite, noi suntem, eu sunt de nouă ani, soțul de paisprezece ani în Londra. Eu, personal, încă mă simt străină printre străini, deși acolo ne-am stabilit, acolo avem casa noastră, avem o biserica faină, avem oameni faini în jurul nostru, dar mie îmi lipsește sentimentul acesta de România. Aici parcă mereu ai ajutor. Asta nu în toate cazurile. Mă refer, găsești o vecină, găsești o bunică, o mătușă, îți lași un pic copiii. Nu știu, în diaspora, bărbații muncesc de dimineața până seara. E sentimentul acela de robotism în multe cazuri, mamele sunt acasă cu copiii, e normal. Unde să mai duc și eu un prunc? Poate, din cauza ajutorului mă gândesc mai mult la România. Dar, avem o țară frumoasă. Mie îmi place România. Mai puțin modul de raportare unii față de alții, e o lupta încă, în România, cu treaba asta, dar, acum am glumit cu mâncarea bună, pentru că majoritatea românilor gătesc mâncare românească, nu ducem lipsă de asta, dar, poate peste ani ne vom întoarce în țară. Mie mi-ar plăcea foarte tare. I-am spus lui Adi, oricând sunt gata, pot să îmi fac bagajul oricând. Nu mă uit în urmă, nu vreau să mi se lipească inima de absolut nimic de pe pământul acesta, dar oricând m-aș întoarce în România alături de el și de Jason.
Rodica: Te așteptăm!
Mika: Mulțumesc!
Rodica: Să vii cât mai des acasă! Să încurajezi, și să fii în lucrarea de încurajare printre femei, și nu doar online! Spun și eu un ultim gând pentru tinerele mămici, pentru tinerele soții ale acestei generații, care se confrunta cu anumite atacuri specifice: „Fiecare generație își are bătăliile ei. Contează însă de partea cui lupți în aceste bătălii. Să rămânem cu Cristos și vom fi victorioși întotdeauna!”.
