V-ați întrebat ce-i dragostea, vreodată,
Când ați cuprins sub calde pleoape cerul?
Din ce izvor de zori e revărsată,
Sub ce-nserări își mistuie misterul?
Din flăcără, din dor, dintr-o minune,
De unde-și varsă-n imnuri adâncimea?
Ce ropot de visări pot s-o-ncunune,
Când își așterne-n inimi limpezimea?
În preajma ei e dulce armonia
Pe portativ de inimi înfrățite…
Când ni-e trimisă-n valuri bucuria,
Ca într-un lied din note limpezite.
Alexandra-Ligia Negru, Biserica „Betania”, Cluj-Napoca
În vadul ei ni s-a urzit salvarea,
Când din iubire-a fost jertfit un Miel…
Din rana ei ni s-a desprins iertarea
Ce ne-a-nălțat ca fii de Dumnezeu.
Iubirea-i mai întâi ca o văpaie,
Învolburată-n unduiri răzlețe…
Vărsând în inimi zbucium de izvoare,
Din albie de jar și frumusețe.
Iubirea-i mai apoi înțelepciune…
Învederată-n blânda ei purtare,
Alinul pus pe rană-n rugăciune,
În clocot, în tăcere, în răbdare.
Iubirea-i, în amurg, limanul dulce
Spre care urci pe drumuri de jertfire…
Spre Mielul ce ne-a spus, murind pe cruce,
Că mai presus de toate… e Iubire.
Sădiți-o, dar, în inimă, comoară,
În suflet, diademă de lumini…
Străluminați cu ea tristeți de seară,
Când lângă flori și zâmbet mai cresc spini.
Sădiți-o-n văi, sădiți-o și pe stâncă,
La bine – prieten, în durere – steag.
Prin rugăciuni, cunoașteți-o, adâncă,
Prin Domnul ce vă este cel mai drag.
Căci nu putem iubi decât nevolnic,
Sărac, plăpând și fără profunzime,
De n-am crescut, în suflete, statornic,
Întâi de toate, de ce-i sfânt, iubire.
Căci nu putem iubi în noi țărâna,
De n-am iubi întâi de toate cerul…
Dar nici cu Dumnezeu n-am mai fi una,
De n-am iubi, în semeni, efemerul.
C-așa-i iubirea: întâi ca o văpaie,
Apoi o roadă-n lanuri de jertfire…
Din care-așternem drumuri către Soare,
Spre Dumnezeu, ce-i mai întâi… Iubire.
