În 11 aprilie, împreună cu soțul meu am suferit un accident de mașina, noi locuim în Austria și ne îndreptam spre România în vizită. Am plecat din Austria destul de târziu, pe atunci ne plăcea să mergem în România noaptea pentru că era mai liber drumul. Eu de obicei dormeam cam tot drumul și undeva aproape de Szeged, la kilometrul 52 m-am trezit instinctiv, nu știu de ce (acum știu, era mâna Domnului) și am reușit doar să văd că ne îndreptam cu o viteza mult prea mare spre un tir, am apucat doar să strig pe soțul meu și să mă ghemuiesc pe scaun, într-o milisecundă s-a întâmplat impactul cu tirul, mai exact noi am intrat în spatele lui. Eram căsătoriți doar de câteva luni. După ce impactul s-a întâmplat, m-am uitat în stânga mea. Soțul meu era inconștient, plin de sânge. Eu nu am pățit absolut nimic, chiar dacă partea mea era cea mai avariata. Văzându-l inconștient, am început să strig la cel din tir, a durat ceva să coboare din tir și să vina la noi. În tot acest timp eu am reușit doar să văd dacă mai are puls și să îi controlez picioarele. După un timp a ajuns și Poliția și Salvarea. Am ieșit singură din mașină pe ușa din spatele șoferului, pentru că pe partea mea nu se mai putea ieși. Dacă nu m-aș fi ghemuit cu picioarele sus pe scaun, astăzi nu aș mai fi avut picioare. Am coborât, cei din salvate m-au luat pe brațe și m-au dus în salvare și au închis ușa. De atunci nu am mai știut nimic de soțul meu, abia după multe, multe ore. Accidentul s-a întâmplat undeva la ora 3 dimineața și noi am avut informații despre el abia a doua zi de după masă.
În tot acest timp și eu am fost internată pentru control, nu am pățit nimic în afară de niște zgârieturi la un picior. Vreau doar să specific că ceasul din bordul mașini s-a oprit la 140 km, asta însemnând că viteza era mai mare în timpul impactului.
Am aflat atât de greu informații despre soțul meu! În toată această disperare și frângere rugăciunea a fost o oază de liniște. După multe persoane întrebate din spital despre starea soțului meu, am reușit să aflăm că era în operație, atâta tot, nu știam ce operație sau ce are mai exact.
Familia Sătmărean Narcisa și David
După ce a fost dus la terapie intensivă, am reușit și noi să vorbim cu medicii care l-au operat și să ne spună ce are mai exact. Impactul a fost atât de puternic, încât creierul lui a suferit cel mai mult, așadar a fost nevoie să i se monteze un dispozitiv ca să se vadă presiunea de pe creier. Medicul atunci a zis ca sunt șanse mult prea mici ca să își revină și dacă își va reveni va fi paralizat. Sau, ultima variantă: își revine ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Noi avem un Dumnezeu atât de mare și puternic! Așadar, a fost nevoie de comă indusă, pentru că organismul nu ar fi suportat atâta durere. El nu își amintește nimic din ziua respectivă și nici din următoarele 13 zile, pentru că 13 zile am stat în spitalul din Ungaria. În fiecare dimineață plecam de acasă din România (județul Arad) în Szeged și medicii în fiecare dimineața încercau să îl trezească să-i vadă presiunea de pe creier. Atunci s-au mobilizat atât de multe biserici de peste tot! Poate și tu cea care citești acum aceste rânduri te-ai rugat pentru noi, și vreau să vă mulțumesc și vreau să vă spun că am simțit fiecare rugăciune și încurajare! A fost o reală putere de la Dumnezeu!
Starea lui nu dădea semne bune, dar știm că Dumnezeu vrea să își facă numele de slavă. Presiunea creierului a scăzut drastic de pe o zi pe alta. Dar aici vreau să vă spun experiența mea de la terapie intensivă.
Stăteam lângă el ore întregi și vorbeam cu el, medicii spuneau că s-ar putea să ajute asta. Și într-o zi intrând la el, am observat că asistentele ies afară, știți că la terapie intensiva este obligatoriu ca să rămână măcar o asistentă. Atunci în momentul acela nu am sesizat asta, după ce au ieșit ele, a intrat un domn înalt, cărunt, care s-a oprit în dreptul nostru, s-a uitat peste rezultate testelor și a început să vorbească în română și să îmi spună că totul arată bine și că se bucură pentru rezultate. Eu am rămas înmărmurită, el s-a întors și a plecat. După ce m-am dezmeticit, am mers să îl caut, dar acea „persoană” nu exista. Și din acea clipă, eu nu am mai putut să plâng sau să fiu supărată, pe lângă asta am avut atât de multe lucrări ca vom fi mărturie vie pentru cei din jur. Simțeam o bucurie atât de mare! A 13-a zi am plecat spre Viena, unde eram așteptați de mulți medici. I s-au făcut multe controale și ni s-a spus că va sta destul de mult timp în spital și după ce va ieși din spital va avea un drum lung pe parcurs și multă terapie.
După fix o lună de la accident, semnam hârtiile pentru externare. Umbla și mânca singur și era cât se putea de lucid și normal. După ce s-a externat, am mers în Szeged la spital să îl văd pe medicul care a avut grija de el. Acel medic când l-a văzut, a zis că este doar și doar o minune, iar noi i-am spus că există Dumnezeu. Nu a avut nevoie de nici o oră de terapie. Pentru că Dumnezeu când lucrează, lucrează cu desăvârșire. De atunci au trecut aproape 12 ani, ani în care am fost binecuvântați cu doi băieți. Și Dumnezeu continuă să își arate iubirea și protecția față de noi.
Vreau să vă încurajez să credeți în cele mai grele momente ale voastre, Dumnezeu este plin de dragoste și îndurare.
Familia Sătmărean Narcisa și David
