Soție, mamă, instructor de Școală duminicală…oportunitate sau provocare
„Dacă acceptăm că ne este mai bine cu Dumnezeu decât singuri, atunci înțelegem că a-L sluji este un mod de a ne arăta recunoștința față de El.”
De mai bine de 30 de ani, de când Dumnezeu m-a găsit în praful acestei lumi, m-a curățat și m-a făcut perla pe care o poartă zi de zi în Palma Sa, preocuparea mea a fost cum să îl slujesc cât mai autentic pe Creatorul meu, pe Dumnezeu.
Provocarea s-a accentuat atunci când am devenit soție, iar mai apoi, mamă. L-am cunoscut pe Dumnezeu la vârsta de 14 ani, iar în lucrarea de la Școala Duminicală m-am implicat de la 18 ani, atunci când lidera de la acea vreme, a văzut în mine un om cu potențial, un om potrivit acestei lucrări speciale.
După numai doi ani, prin viziunea aceleiași persoane, votul învățătorilor, dar sunt tot mai singură, prin desfășurarea marelui plan pe care Dumnezeu îl avea pentru viața mea, am preluat slujba de coordonare a lucrării cu copiii, din cadrul bisericii noastre. Am simțit această slujbă ca pe o povară care m-a responsabilizat mult, dar nu am putut să refuz, din drag pentru Cel care a murit pentru mine.
„Dacă îmi slujește cineva, să mă urmeze; și unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă Îmi slujește cineva, Tatăl îl va cinsti” (Ioan 12:26), era gândul care îmi stăruia în minte și în inimă, să-L cinstesc pe Dumnezeu pentru a fi cinstită de El.
În anul 2012, m-am întâlnit „întâmplător” cu fratele Samuel Muică (coordonatorul la nivel național, din acea vreme, a lucrării cu copiii), pe care îl cunoșteam și alături de care am slujit la mai multe evanghelizări cu copiii, la turneele Speranța. Atât de mult a insistat să mergem și învățători din biserica noastră, și chiar din județul nostru la cursuri de instructori. L-am refuzat politicos, motivând faptul că noi suntem familiste (soții și mame cu responsabilități) și nu ne-am putea dezlipi prea mult de acasă, iar el a zis: „Bine. Venim noi, la voi!“ Pasiunea pentru Dumnezeu și respectul pe care i-l purtam fratelui Samuel, m-au dezarmat. Astfel, în vacanța inter-semestrială a anului 2013 am organizat și participat alături de alți învățători de școală duminicală, din țară și Diaspora, la primul nivel de instructori, Pro 7. Acest prim nivel l-am considerat și ultimul. Mă gândeam eu, că îi voi câștiga bunăvoința fratelui Samuel văzând buna mea intenție de a organiza un nivel, dar ajunge, că doar lucrurile, la nivelul Școlii duminicale de la biserica noastră, merg bine. Așa credeam noi, sau cel puțin eu. Dar Cuvântul Lui Dumnezeu care este o sabie cu două tăișuri, cu fiecare zi ce se derula din nivelul 1, inciza, curăța, lumina și începea să vindece și să dea noi viziuni de structurare corectă, temeinică și riguroasă a lucrării cu copiii. La finalul zilelor petrecute în prezența Cuvântului Lui Dumnezeu și a colegilor, îmi era tot mai clar că vor urma și alți ani, deși îmi venea greu să cred că se vor așterne în istoria vieții noastre, toți cei șapte ani. Provocarea de acum era să găsim calea înțeleaptă ca cei din casă să nu simtă presiune și lipsa noastră prea mare din familie. Versetul care îmi stăruia în minte era cel din 1 Timotei 5 cu 8: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credință, și este mai rău decât un necredincios”. Personal m-am bucurat foarte mult de susținerea soțului. Asta a presupus, bineînțeles, un efort sporit din partea mea de a mă trezi mai devreme și de a mă culca poate în miez de noapte, ca lucrurile în casă să rămână în parametrii normali, chiar dacă ulterior aveam de recuperat și alte activități gospodărești. Un lucru știam sigur… că Domnul meu merită orice efort.
Un alt gând de la Dumnezeu a fost să iau copiii cu mine (atât cât au dorit, fără a face presiune), să știe că sunt cu mami și să aibă ocazia să cunoască oamenii minunați de care ne leagă acum prietenii de un deceniu. De asemenea, cu mult tact și diplomație planificam zilele ulterioare cursurilor, zile rămase din vacanță, pentru un timp doar cu familia (fie o excursie, fie un weekend la munte), ca nu cumva să se instaleze frustrare în inima soțului, dar mai ales, pentru copii nu aș fi vrut să fie vreodată întrebați, „ce au făcut în vacanță?” și ei să răspundă „Nimic, că mami a fost la curs!”
Chiar dacă până atunci nu mergeam mereu undeva, de acum Dumnezeu mi-a dat gândul să previn vreo frustrare sau încrâncenare împotriva mea, și implicit a cursurilor, a lucrării Lui Dumnezeu.
Cei șapte ani au trecut ca un vis! Astfel în februarie 2020 am finalizat cele șapte niveluri de instructori ale cursului Pro 7. Ce pot spune privind în urmă? „Da. A fost gândul și planul Lui Dumnezeu”. Au urmat ani de implicare în echiparea învățătorilor care lucrau deja la Școala Duminicală, neinstruiți, așa cum am fost și noi, dar și a multor tineri care s-au înrolat lucrării. Preocuparea mea personală este aceeași: să las lucrurile în rânduială în casa mea (curat, mâncare, haine curate etc.), când pot, iau copiii sau cel puțin unul cu mine, ca inima mea să fie gata de slujire și Dumnezeu să primească slujirea mea. Bucuria mea, în anii aceștia de slujire, a fost încununată atunci când și băiatul (18 ani) și de curând, fata noastră (14 ani) au parcurs nivelul 1 de învățători de Școala Duminicală. Atunci când au ales să slujească copiilor și să dorească să fie instruiți am avut garanția că Dumnezeu m-a ajutat să fac lucrurile cu înțelepciune și că această frumoasă lucrare a prins aripi și în casa mea. Atunci când implici pe Dumnezeu și ești gata să plătești prețul, El nu rămâne dator.
Nu știu cui au vorbit aceste rânduri așternute cu multă melancolie, cu lacrimi ce brăzdează obrazul meu din pricina recunoștinței înaintea Lui Dumnezeu, dar dacă te afli în frământarea dacă să accepți sau nu o slujire unde simți că te cheamă Dumnezeu, te provoc să spui „DA”. Este ca și atunci când te întrebi dacă vei putea ține pocăința sau nu. În Numele Lui și cu ajutorul Lui, vei reuși. Oricum suntem dependenți de harul și ajutorul Lui Dumnezeu, dar ai pace în suflet știind că ești în voia Lui.
În final aș vrea dori să răspundem împreună întrebării din titlu, pentru că sunt sigură că deja sunteți de acord cu mine. Da, să fii soție, mamă și în același timp instructor de Școală duminicală, sau lucrător de Școală Duminicală, sau orice altă slujire pe care ți-o încredințează Dumnezeu este o mare provocare, care duce la oportunitate. Cu înțelepciune să împletești toate rolurile pe care le deții atât în familie, cât și în viața laică, cu slujba de lucrător cu copiii, de roabă a Lui Hristos implicată în slujba Lui înseamnă acceptarea provocării, depășirea ei, dar la final intrarea în marea oportunitate de a fi parte a lucrării Lui Dumnezeu. Beneficiile atât pământești, cât mai ales cele spirituale nu vor întârzia să apară. Și chiar dacă nu ne va fi dat să le gustăm aici, pe pământ, să zicem ca și Habacuc: „Chiar dacă nu… eu tot mă voi bucura în Domnul!” și în dulceața slujirii Lui, aș mai adăuga eu!
Vă mai spun doar atât, ceea ce vă spune și Domnul nostru drag:
„În sârguință fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul. Slujiți Domnului!”
Simona Rauca
Biserica “Sfânta Treime”, Bistrița
