Privesc de la fereastra camerei mele splendoarea de nedescris a iernii instalată acum, pe neașteptate, la sfârșitul ei. Bucata aceasta de pădure de la capătul grădinii botanice, încărcată de albul proaspăt, curat, al zăpezii cernute peste noapte, pare ireală. Covorul de nea s-a așternut gros pe grădinița din spatele casei, apoi, în pantă, pomi fructiferi, grei de frumusețea imaculată, prea tineri pentru atâta povară, îndură darul iernii ca pe o profeție a înfloririi. Și-apoi, dincolo de gardul din vale, siluetele întunecate ale copacilor, al căror nume nu-l cunosc, se înalță incredibil de lungi și zvelte spre norii gri, suspendați peste oraș. Pe fiecare bucată de creangă unde a fost posibil, zăpada s-a agățat în straturi albe, transformând cărările veverițelor în paradis.
Înainte să mă opresc la fereastră, la mijirea zorilor, citisem deja că gloria lui Dumnezeu a fost aruncată ca o risipă de culoare și frumusețe, fără limită, în tot ceea ce s-a creat. Și totul a fost creat prin Cuvânt! Dintre frumusețile lumii, chiar și după atâția ani, surpriza iernii țesută peste noapte cu fulgi albi, mă ia din nou prin surprindere în zori de zi, tăindu-mi răsuflarea. E o bucurie oarecum palidă, pentru că, simt dureros, în iarna din inima mea ninsoarea n-a pătruns. Privirea sufletului Îl vede cu uimire prin lentila credinței, în frumusețea vizibilă, pe Dumnezeu[1], dar este un adevăr teribil să știi că, în realitatea din tine însăți, în singurătate deplină, ești pe deplin văzută și cunoscută de El.[2] Îmi înfășor mai strâns halatul pentru că fereastra este răcoroasă dar, cumva, pe dinăuntru, fac același gest, cu speranța că mai pot acoperi câte ceva din ceea ce n-aș dori să fie la lumină.
Pornesc curând la drum și, de partea cealaltă a casei, iarna are și ea o altă haină. Imediat ce ies cu mașina de pe strada noastră spre oraș, zăpada pe jumătate topită este deja toată murdară. Oricum, suntem cu toții prea grăbiți să mai conteze. În agitația din trafic, încerc să îmi mai arunc câte o privire spre teii plini de zăpadă ca să mă agăț de amintirea din zori, să nu părăsesc frumusețea, să nu uit revelația, dar, ca în fiecare zi, realitatea ce-mi asediază toate simțurile mă copleșește. E drept, nici ceea ce simt înăuntru nu mă ajută, iar gândurile sunt oricum în continuă rebeliune. Unele aleargă pur și simplu cu disperare în toate direcțiile spre tărâmuri ce promit, să spunem, ceva mai multă plăcere, iar altele izbesc cu o incredibilă forță prin întrebări care mă lasă fără cuvinte. E atât de greu să-ți dorești în fiecare zi să-ți porți liniștită rochia de prințesă și să constați că sunetul lung al cornului de luptă te cheamă să-ți pui armura grea și să te arunci în bătălie! Te trezești că trebuie să lupți pe mult prea multe fronturi deodată, cu vrăjmași mai mari și mai puternici decât tine și, fără să mai apuci să-ți tragi sufletul, nădejdea de biruință e ca un soare mereu în spatele norilor, despre care doar îți amintești uneori că este acolo.
Denise Vasiliu
Doctor în FILOLOGIE, Iași România
Dintre toate armele vrăjmașului, cea mai grea este săgeată otrăvită a îndoielii cu privire la bunătatea lui Dumnezeu, calitate pe care e greu să o împaci cu realitatea unei lumi în care frumusețea este iremediabil întinată de suferință, ca zăpada tăvălită și mânjită de mersul obișnuit al existenței. Ți se înfige neașteptat și adânc în suflet și nu mai știi ce să faci cu ea. Dacă încerci să o accepți și să o porți în taină, otrava ei se infiltrează încet în toate celule gândirii, îmbolnăvindu-ți fiecare dor, fiecare fărâmă de bucurie, și sufocându-ți tăcut orice nădejde, orice vis.
În prima sa carte de apologetică, The Problem of Pain[1], C. S. Lewis recunoaște faptul că, atunci când era ateu, principalul argument pe care l-a avut împotriva creștinismului a fost imposibilitatea reconcilierii realității universului și a vieții cu ideea existenței unui Dumnezeu înțelept, bun și iubitor, care le-a creat și le susține.
„Istoria omului e în mare măsură o poveste a fărădelegii, a războiului, a bolii, a terorii, în care este strecurată exact atâta fericire, cât să-i provoace o chinuitoare teamă de a o pierde pe cea al cărei martor este și mușcătoarea suferință de a-și aminti de cea care-a trecut”[2]. Mai mult, „…universul, ni se spune, e pe cale de a se stinge și va să devină odată și odată o infinită uniformitate de materie omogenă la o temperatură joasă. Din toate poveștile se va lege pulberea; viața întreagă se va dovedi, în cele din urmă, a fi fost doar o schimonosire tranzitorie și fără rost pe chipul tâmp al materiei infinite.”[3]
Dar tocmai această perspectivă ridică o problemă care răstoarnă complet întregul sistem de argumentare. Dacă religia nu poate fi un produs al spectacolului lumii materiale ci, mai degrabă, a apărut și a existat în ciuda lui,
creștinismul, mai degrabă creează decât rezolvă problema durerii, pentru că durerea nu ar constitui o problemă dacă „nu am fi primit, odată cu experiența zilnică a acestei lumi a durerii, asigurarea – pe care o socotim valabilă – că realitatea ultimă este dreaptă și iubitoare”.[4] Această dilemă m-a împins de la bun început, în zorii tinereții mele, în căutarea adevărului și cărarea m-a purtat inevitabil la locul de închinare.
În esență, tocmai suferința organică pe care o simțim pentru că frumusețea este întinată, apoi, convingerea adânc înrădăcinată în conștiința noastră că trebuie să există dreptate, că sunt legi morale pe care le dorim împlinite și sentimentul oarecum nefiresc de durere că le încălcăm, dar mai ales, tânjirea sufletului după adevăr și bucurie într-o lume materială în care legile fizice și chimice nu se pot combina astfel încât să le asigure existența și continuitatea – sunt toate de partea existenței lui Dumnezeu, nu împotriva Lui. Tot acest sistem complex care, până la urmă, e ca o mașinărie nevăzută și complicată ce pompează prin toate supapele fluidul nedorit al suferinței în labirintul complicat al universului intern al ființei umane, stă neclintit drept o mărturie a imposibilității ca mintea umană să fi făcut un asemenea salt în judecățile ei. „Dumnezeu ne șoptește prin plăceri, ne vorbește prin conștiință, dar strigă prin durere: ea este megafonul prin care încearcă să se facă auzit în această lume surdă.”[5]
Saltul nu putea fi făcut decât prin revelație și dintre toate popoarele, doar pentru poporul evreu, Cel nevăzut și înspăimântător s-a identificat pe Sine ca Cel care este Sfânt și drept și a cerut ființei create să fie la fel. Însă, în modul cel mai neașteptat, ca într-o poveste care în mod straniu se aseamănă miturilor care au bântuit religiile din toate timpurile, și totuși nu este ca ele, sfidând rațiunea, Dumnezeu s-a coborât prin Fiul său, în chiar miezul suferinței, luând-o asupra Lui, purtând-o pe lemnul crucii pentru noi. Este un fapt istoric, dramatic și încăpățânat pe care dacă ești dispus să îl privești, te izbește brutal, direct în față, prin însuși caracterul lui imprevizibil.[6]
Așa că, recunosc din nou în mărunta mea pledoarie ținută pentru propria-mi fire rebelă, în drum spre universitate… creștinismul, nu este rezultatul unei dezbateri filozofice cu privire la originea universului ci este un „eveniment istoric catastrofic”, care a avut loc la finalul unei lungi perioade de pregătire și care nu poate fi contestat. „E o poveste pe care n-o puteam născoci noi înșine”[7] și singura care oferă un răspuns coerent și mângâietor la problema durerii.
Biruința asupra suferinței păcatului și a morții prin înviere răsare în gândurile mele întunecate, ca de fiecare dată, reducându-mi plângerile la tăcere. Cred și eu ca Lewis în creștinism, așa cum cred în existența soarelui, nu pentru că îl văd, ci pentru că prin el pot vedea toate celelalte lucruri[8]. În inima mea, imaginea iernii de la fereastră devine mai puternică decât cea întinată a vieții. Și îmi pătrunde cu tot cu ninsoare în toate ungherele pe care doream să le ascund. Îmi place nu doar pentru splendoarea ei, dar și pentru că poartă ascunsă promisiunea primăverii, așa cum gloria chipului divin strălucește tainic pentru ochiul care dorește să o vadă, în tot ceea ce este, dar mai ales în suferință.
Nu-mi pot stăpâni zâmbetul și știu, am hotărât deja, voi pune diseară pe pervazul ferestrei mele, ca în fiecare an, ghiveciul cu bulbi de flori care, nu doar așteaptă, ci chiar se trudesc să înflorească!
Denise Vasiliu
Doctor în FILOLOGIE, Iași România
Bibliografie:
[1] Ann Voskamp, O mie de daruri, Kerigma, Oradea, 2012, p. 109
[2] C. S. Lewis, The Weight of Glory: And Other Addresses, Harper Collins, New York, 2001, p. 140
[1] În limba română: Problema durerii, publicată de Editura Humanitas, București, 2012
[2] C. S. Lewis, Problema durerii, (Humanitas, București, 2012), p. 358
[3] Ibid., p. 358
[4] Ibid., p. 367
[5] Ibid., p. 428
[6] Ibid., p. 368
[7] Ibid., p. 367
[8] C. S. Lewis, “Is Theology Poetry?”, în The Weight of Glory: And Other Addresses, HarperCollins, New York 2001, p. 140.
